În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă și criminală acţiune de deportare din istoria contemporană a României. Aproape 12800 de familii, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Baragan, pe motiv că erau chiaburi.

A fost o acţiune de dislocare întreprinsă de regimul comunist, cu scopul de a reloca forţat în Câmpia Bărăganului populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia, în urma conflictului izbucnit între Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Abia în 1956 deportaţii s-au întors în locurile natale, dar bunurile confiscate atunci nu au mai fost returnate.

În noaptea de Rusalii, 17-18 iunie 1951, asupra gospodarilor de frunte de la graniţa României cu Iugoslavia s-a abătut urgia-ciuma roşie. În judeţele Timiş, Mehedinţi şi Caraş-Severin, în 258 de localităţi, 12.791 de familii de frunte, cu peste 40.000 de persoane, au fost trezite din somn de ostaşi înarmaţi şi au fost somate să părăsească localitatea de domiciliu, având doar câteva ore la dispoziţie să îşi adune cele necesare şi să ajungă până la cea mai apropiată gară. Noul regim comunist, care se instalase în ţară nu oferea niciun răspuns oamenilor care îşi părăseau locuinţele şi averea agonisită de-o viaţă, nicio lămurire, iar deruta era totală pentru persoanele care reprezentau un pericol pentru noua democraţie populară. Potrivit informaţiilor furnizate de Chingă Tănase, preşedintele Asociaţiei Strămutaţilor, Refugiaţilor şi Condamnaţilor Politici din Brăila, „totul se întâmpla pentru curăţarea zonei de influenţă cu Iugoslavia titoistă, al cărei conducător intrase în conflict cu tătucul Stalin. Printre cei care au fost deportaţi se aflau bancheri, industriaşi, mari comercianţi, familii ale unor persoane condamnate pentru activitate contrarevoluţionară, naţionalişti sârbi, germani, maghiari, cetăţeni care au fugit de regimul sovietic”.

Toate aceste „elemente negative” au fost îmbarcate în vagoane de marfă, împreună cu animalele pe care le-au putut lua în grabă şi au  pornit spre necunoscut. După 10-12 zile de mers cu trenul, au fost debarcaţi în Bărăgan, în 18 localităţi nou-înfiinţate, iar la coborârea din vagon, fiecare familie a primit un ţăruş şi un număr, care indicau locul unde urmau să îşi ridice noile case şi, lăsaţi sub cerul liber, deportaţilor li s-a interzis să se deplaseze mai  departe de 15 km de locul respectiv.

Citește și:
Secretarul general al ONU cere o acţiune urgentă pentru evitarea unei „catastrofe” climatice: „Planeta se confruntă cu o gravă urgenţă climatică”

 „La început, până să ne ridicăm casele, am dormit în bordei, sub pământ”

Printre aceste localităţi populate cu deportaţi se numărau: Dropia, Pelican, Ezerul, Olarul, Măzăreni, Răchitoasa, Movila Găldăului, Lăteşti, Zagna, Rubla, Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dalga, Salcâm, Valea Viilor, care făceau parte din fostele raioane: Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.

În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi”, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi în Bărăgan pentru „supliment de pedeapsă”. Printre aceştia au fost: Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu etc., iar în 1964, după graţierea generală a tuturor condamnaţilor politici, casele din aceste lagăre de suferinţă au fost demolate, pământul a fost arat cu tot cu cimitire şi astfel, urmele au fost şterse.

„În prezent mai trăim noi, care la timpul deportării eram copii şi ne-am împărtăşit întâmplările tragice din perioada respectivă de la părinţii noştri. Noi, copiii, am fost lipsiţi de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele. La început, până să ne ridicăm casele, am dormit în bordei, sub pământ”, îşi aminteşte Chingă Tănase.

Potrivit sursei citate, partea cea mai proastă  era alimentarea cu apă potabilă. Apa era adusă cu cisternele, nu era bună nici de băut, nici de făcut mâncare, sau de spălat, avea gust de motorină, iar deportaţii erau nevoiţi să stea la coadă pentru câţiva litri de apă, aşa cum era. În acele condiţii, mulţi au murit din cauza unei epidemii de tifos exantematic sau au zăcut zile întregi, cu tremurături şi transpiraţii, din cauza frigurilor şi  a febrei.

„Părinţii noştri erau obligaţi să meargă la munca câmpului, pe la gospodăriile de stat din apropiere, după care, în timpul liber, erau forţaţi să facă chirpici pentru construirea miliţiei, a sfatului popular, a magazinului etc.”

Pe timpul domiciliului obligatoriu, între 1951 şi 1956, din cauza condiţiilor în care trăiau şi a lipsei de asistenţă medicală, în toate cele 18 sate cu deportaţi au murit cel puţin 1.687 de persoane, dintre care 177 de copii.

Sursa: identitatea.ro


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un LIKE mai jos:


Nu ratați aceste articole !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here