Creată în secolul al XVIII-lea, Camera de Chihlimbar a fost considerată cea de-a opta minune a lumii. După un timp, această cameră a devenit perla Palatului Ekaterinei din Petersburg. În timpul celui de Doilea Război Mondial, ea a dispărut într-un mod misterios. Există diferite versiuni referitoare la acest caz.

Autorul primului proiect al Camerei de Chihlimbar este Andreas Schlüter, arhitectul principal de la curtea lui Frederick I. Lui Schlter i-a venit ideea de a folosi, la decorarea cabinetului, panouri de chihlimbar, care până atunci nu au fost folosite în acest scop. Pentru prelucrarea chihlimbarului, era nevoie de un specialist. Acesta a fost danezul Volfram. La un moment dat, însă, Schlüter şi Volfram au fost înlăturaţi de la lucrări, deoarece capriciosul Frederick William a vrut să i se creeze un birou de chihlimbar în alt castel. Camera a rămas fără întrebuinţare, dar zvonul despre ea a ajuns la Petru I.

Ţarul a hotărât să achiziţioneze această cameră, pentru a o folosi drept Cameră de Curiozităţi, şi a reuşit s-o obţină. Din diverse motive, în procesul transportării acesteia, au fost pierdute unele piese; de aceea, în timpul vieţii lui Petru, camera nu a putut fi instalată. Ulterior, împărăteasa Elizaveta Petrovna i-a poruncit să facă acest lucru arhitectului Rastrelli, care a transformat acel cabinet în celebra Cameră de Chihlimbar. Ea a devenit mai luxoasă, fiind numită pe bună dreptate „a opta minune a lumii”. Cu timpul, chihlimbarul a început să se deterioreze. Din ce motiv? Poate că din cauza schimbărilor de temperatură.

O restaurare de proporţii se planifica pentru anul 1941, dar războiul a împiedicat realizarea acestor planuri. La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, relicvele de muzeu din Palatul Ekaterinei au fost evacuate în Novosibirsk, dar Camera de Chihlimbar au hotărât să n-o atingă, aceasta fiind foarte fragilă, şi au conservat-o. Panourile au fost acoperite, mai întâi, cu hârtie, apoi cu tifon şi cu vată. Aceasta a fost o greşeală fatală a autorităţilor, care a determinat soarta de mai departe a capodoperei. Hitleriştii, jefuind Palatul Ekaterinei, au luat şi Camera de Chihlimbar. Din 1942 până în primăvara lui 1944, camera a fost expusă în Castelul Regelui din Knigsberg. Apoi, din cauza bombardării de către aviaţia engleză a palatului, acolo s-a declanşat un incendiu, dar se consideră că panourile nu au suferit în urma acestuia; ele au fost împachetate şi ascunse în subsolurile castelului, păstrându-se acolo până la asedierea oraşului de către trupele sovietice.

După război, a început căutarea panourilor, dar fără rezultat. Savanţii au emis ipoteza că neobişnuita Cameră de Chihlimbar a ars, pur şi simplu, în ruinele castelului din Knigsberg. Alţii cred că ea nu a suferit din cauza incendiului. Acum, cercetătorii emit o mulţime de ipoteze în privinţa locului unde se află: de la Knigsberg până la Coburg, de la minele de sare din Germania de Est până la depozitele secrete şi seifurile bancare americane.

S-a presupus chiar că dispăruta Cameră de Chihlimbar se afla, pe vaporul „William Gustloff”, scufundat de Marinescu, sau pe crucişătorul „Prinţul Eugen”, cu toate că unii martori afirmă că, în ajunul asedierii oraşului Knigsberg, au văzut în subsoluri 30 de lăzi în care se aflau panourile de chihlimbar. Poate că ele nici nu au fost luate de acolo. Dacă e aşa, atunci camera poate fi considerată pierdută, deoarece chihlimbarul nu ar fi rezistat prea mult în condiţiile de sub pământ. Dar dacă ea a fost totuşi evacuată, fără îndoială că se află în depozitele secrete ale Austriei, Poloniei sau Cehiei. Şi în acest caz, camera poate fi considerată pierdută.

Mai există o versiune, destul de surprinzătoare. Conform acesteia, Camera de Chihlimbar a fost găsită de către unităţile speciale ale Armatei americane, care căutau obiectele de artă răpite de nazişti. Apoi, ea a fost transportată în secret în S.U.A. Există mărturii că în anii 90 ai secolului trecut acolo au început să apară, în diferite locuri, obiecte pe care cercetătorii le consideră fragmente autentice din Camera de Chihlimbar. Dar dacă fasciştii au reuşit să transporte camera în America de Sud? Poate că acolo trebuie căutată?

Cel mai probabil totuşi este faptul că hitleriştii au reuşit să transporte din ţară doar fragmente din ea, pentru că, întreagă, ea era netransportabilă, din cauza fragilităţii, cu atât mai mult cu cât deja începuse să se deterioreze în subsolurile castelului din Knigsberg. Şi totuşi capodopera nu a fost lăsată să dispară cu totul. În ultimii ani, specialiştii ruşi au depus eforturi în vederea reconstituirii comorii pierdute. Către 31 mai 2003, data când Sankt-Petersburgul a marcat 300 de ani de la infiinţare, Camera de Chihlimbar a fost reconstruită în totalitate din chihlimbar de Kaliningrad. Azi, acest monument de artă cu o istorie plină de mistere poate fi văzut de către toţi vizitatorii Palatului Ekaterina din Sankt-Petersburg.

Surse: descopera.ro; efemeride.ro

Adolf Hitler, unul dintre cele mai controversate personaje din istorie, obişnuia să vină ca turist în satul de munte Obersalzberg, situat la o altitudine de 1200 m, la aproximativ 19 km de Salzburg. Fascinat de peisaj, şi-a cumpărat, în această zonă, o proprietate care avea să poarte numele de Berghof şi care avea să devină cartierul său de rezidenţă şi al altor lideri nazişti.

Reşedinţa din Berghof, clădirea din care Hitler a condus Germania mulţi ani, a fost distrusă în bombardamentul din 1945, lăsand în urma ei doar câteva pietre ca amintire, iar la câteva zeci de metri distanţă, s-a construit un hotel luxos, despre care mulţi nemţi spun că „nu se încadrează cu peisajul”. S-a luat decizia de a fi distrusă în totalitate, de teamă ca acest loc să nu devină loc de pelerinaj pentru admiratorii dictatorului.

Printre musafirii primiţi în acest loc s-au numărat, la data de 24 noiembrie 1938, şi Regele Carol al II-lea  şi fiul său, Mihai.

Din cartierul de rezidenţă de la Berghof a ramas complexul de bunkere, construite în munte, special pentru dictator în cazul în care acesta ar fi fost atacat. Un oraş subteran cu birouri, locuinţe, restaurante şi săli de şedinţă erau pregătite pentru a-i fi casă dictatorului. Însă dictatorul devenise atât de maniac şi paranoic încât suferea de claustrofobie şi nu-şi găsea niciodată locul perfect şi sigur, în cazul unui bombardament. Ca o ironie a sorţii, acest sistem de bunkere, a salvat vieţile a peste 1000 de localnici care s-au ascuns aici în timpul bombardamentelor din mai 1945, şi nu ale naziştilor.

Cuibul Vulturilor sau „Kehlsteinhaus” în germană, este o construcţie din piatră numită de dictator „casa de ceai” şi se află la o altitudine impresionantă… 1834 m! Această casă a fost un cadou din partea secretarului Martin Bormann pentru Adolf Hitler la împlinirea vârstei de 50 de ani. Construcţia a fost realizată cu muncitori evrei, unii dintre ei pierzându-şi viaţa din cauza  altitudinii înalte la care se desfăşurau lucrările. Atât drumul de acces cât şi cabana au fost inaugurate de ziua dictatorului, pe 20 aprilie 1939.

De aici, se trece prin tunelul lung de 124 m placat cu granit şi luminat care duce la liftul ce funcţionează în stare originală de mai bine de 70 de ani. Interiorul liftului este căptuşit cu un înveliş metalic auriu şi placat cu oglinzi veneţiene, încap lejer 50 de persoane.

Drumul de acces şi complexul de bunkere sunt închise între lunile octombrie şi începutul lunii mai, din cauza avalanşelor şi masivelor căderi de zăpadă. De preferat ar fi o zi însorită pentru a putea cuprinde cu privirea toată Austria şi Germania.

Mulţi istorici spun că Hitler nu a prea folosit această casă, însă tot aceştia spun că de fiecare dată când venea aici, punea la cale ceva rău. Ca şi cum altitudinea îi oferea o putere imensă de distrugere a celor mici, o sete de putere şi control nemaivazută. Spunea mereu că-i place locul acesta pentru că de aici vede toată Bavaria, lucru ce-i oferea o satisfacţie maximă.

Sursa: citygirltrip.wordpress.com