Connect with us

Istorie

Povestea plină de chinuri a ultimului supraviețuitor al lagărului de la Canalul Morţii

Published

on

Nicolae Tomaziu,  cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră. a avut o viaţă plină de chinuri încă de la naștere.  S-a născut la 26 februarie 1916 în satul Păltiniş din Botoşani si a decedat in octombrie 2017. Avea deja patru fraţi şi surori, iar mama sa, bolnavă de tifos a murit a doua zi după naştere. El avea aceeași boală şi nimeni nu i-a dat şanse de supravieţuire.

Imediat după ce m-am născut, o femeie din sat m-a acoperit cu zăpadă şi apoi m-a învelit în covoare. Când m-a scos de acolo, eram roşu ca racul, dar am scăpat. Acum, tehnica este recunoscută peste tot în lume şi se numeşte Kneipp. M-am născut în război şi nu erau de niciunele.

M-a alăptat o femeie din sat. Acum, dacă privesc în urmă la viaţa mea, mai bine ar fi trăit mama în locul meu, că mai avea copii de care să aibă grijă. Eu tinereţea mi-am pierdut-o pe front şi în lagăre de exterminare“, spunea intr-un  interviu pentru ziarul Adevarul , in 2016 cu un an inainte sa paraseasca aceasta lume.

Având familie săracă, Nicolae a fost trimis de tată să crească la bunici. După un timp, aceștia l-au trimis înapoi pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească. Gimnaziul l-a făcut în satul natal, liceul la Satu Mare, iar Şcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din Bucureşti, iar apoi la Cisnădie.

Își aduce aminte de ororile din Al Doilea Război Mondial:„Cine nu a trăit atunci nu îşi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruşi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau şi noi trebuia să-i dezarmăm.

De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniţie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din şapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieţuit, dar şi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord şi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseşti şi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare“, povestea Nicolae Tomaziu.
După război, în 1947 a protestat alături de studenţi împotriva regimului comunist şi a fost arestat. „Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri şi prin munţi pentru că ştiam că mă caută. Am fost luat pe sus şi dus în mai multe închisori, la Piteşti, Aiud şi la Jilava.

La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare şi chiar şi acum, după atâţia ani, nu pot să uit o inscripţie de la intrare: «Luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul Morţii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat şi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce“, declara in 2016 Nicolae Tomaziu.

Vorbește cu durere despre ororile de la Canal.

„Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveşte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare şi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză.

Când primeam arpacaş era sărbătoare. Era singurul aliment după care simţeam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam şi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâţe, ars şi greu de mâncat. Când ieşeam la lucru, rupeam pe furiş o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat şi paie din saltele şi aşchii de la paturi. Apa nu se putea bea.

Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme şi am ieşit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de Argeş şi m-a oblojit. Am rămas şi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil şi tot acolo mi-am pierdut şi dinţii“, spune Nicolae Tomaziu.

Munca la canal era foarte grea. „În primele zile după ce am ajuns la Canalul Morţii, ni s-au trasat sarcinile. Lucram câte doi în echipă şi aveam un pontator care înregistra dacă făceam norma. În fiecare zi trebuia să dislocăm o anumită cantitate de teren, cam trei metri cubi de persoană.

Totul doar cu târnăcopul. Într-o zi, mi-am dat una în picior şi m-am lovit rău. Am fost dus la infirmerie, unde au curăţat rana cum au putut, iar cei de acolo le-au spus să mă scutească de şantier două-trei zile. M-au lăsat doar o zi. Ţin minte că lucram, săpam şi căram şi îmi târam piciorul după mine“, mai povesteşte Nicolae Tomaziu.

Pe lângă munca silnică şi mâncarea puțină, deţinuţii erau umiliţi şi bătuţi de paznici.„Cei mai răi au fost cei care ne păzeau când dormeam. Stăteam în nişte cocioabe construite de noi şi dormeam uneori pe mai puţin de un metru pătrat.

Cei care ne păzeau erau ţigani şi hoţi. Nu aveam voie să-i contrazicem şi nici să-i întrebăm ceva. Ne loveau uneori fără motiv. Nici acum nu pot să-mi explic cum poţi să chinui aşa nişte oameni, să-i umileşti, să-i batjocoreşti doar pentru că nu au vrut să intre într-un partid“, își amintește Nicolae Tomaziu. După  ani de chin, în 1954 a fost eliberat, dar nu era liber. „Am ajuns la sora mea, la Curtea de Argeş, dar eram urmărit. Trebuia să anunţ zilnic la Securitate unde merg şi cine mă vizitează. Am spus că vreau să muncesc şi m-au trimis la poliţie, că îmi caută ei de lucru.

Eram consideraţi paria societăţii şi puteam face doar munca de jos. Am făcut de toate, am fost şi măturător, şi cărăuş. În final, am ajuns la Codlea (n.r. – judeţul Braşov) unde m-am angajat la o ţesătorie de unde am şi ieşit la pensie“, mai spune Nicolae Tomaziu.

În anul 1957 Nicolae Tomaziu s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriţă talentată, şi ea prigonită de comunişti. Cei doi şi-au construit o casă la Codlea şi au trăit frumos până în 2001, când femeia a decedat. „Când am rămas singur, m-am destabilizat puţin. Am avut încredere în nişte tineri care au promis că vor avea grijă de mine. Le-am vândut casa cu contract de întreţinere.

Mi-au dat şi o brumă de bani şi promisiunea că pot sta în continuare acolo şi că vor avea grijă de mine. După un timp, m-au scos afară din casă. A trebuit să muncesc din nou pe unde am putut şi să stau în gazdă“, afirma Nicolae Tomaziu.
În 2014, când s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. „Am venit aici ca să pot citi. Sunt pasionat de lectură, toată viaţa am cumpărat cărţi. Mi s-a părut firesc să vin aici, deoarece tata şi bunicul au fost preoţi.

Şi eu sunt apropiat de Dumnezeu. Acum îmi scriu memoriile, pentru ca povestea mea să fie cunoscută şi atunci când eu nu voi mai fi ca să o spun“, povesteşte el. Deși are 100 de ani, este încă foarte activ.

Citește și:
A înghițit întreaga armată germană în timpul războiului. Legenda „Lacului fără fund” din inima Munților Buzăului

„Eu am fost mereu cumpătat. Cât am fost liber, nu am pierdut nopţile, nu am avut vicii şi am mâncat carne puţină. Mai mult pui şi mai puţin porc. Provin şi dintr-o familie de longevivi. Bunica a trăit peste 100 de ani, iar tata a murit la 93 de ani“, a mai spus Nicolae Tomaziu.

Președintele Klaus Iohannis i-a oferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. „M-a emoţionat această recunoaştere. Am simţit acum că am făcut bine ce am făcut, că nu am pătimit degeaba. Toată viaţa am fost pedepsit. Este bine şi să ştii cum este să-ţi mulţumească cineva pentru ce ai făcut pentru ţară. Să primeşti mulţumiri şi o strângere de mână în loc de bătăi şi umilinţe“, a declarat Nicolae Tomaziu.

Sursa: adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

„Frumoasa și Bestia” au existat în realitate! Povestea din spatele celebrului basm

Published

on

By

„Frumoasa și Bestia” este una dintre cele mai frumoase povești pentru copii din toate timpurile. Ceea ce puțini oameni știu este faptul că personajele Belle și Bestia nu sunt invenții ale unei imaginații bogate, ci au fost inspirate din viața lui Petrus Gonsalvus, un bărbat născut în jurul anului 1537, în insula Tenerife și care suferea de o boală extrem de rară ce îl făcea să arate ca un animal.

Publicat pentru prima oară în 1740, basmul „Frumoasa și Bestia” a trecut prin mai multe modificări, făcute de mai mulți scriitori, până să ajungă în mâinile poetului scoțian Andrew Lang, în 1889. Potrivit mai multor experți, Bestia nu este un personaj închipuit, ci ar fi fost inspirată de povestea lui Petrus Gonsalvus, un bărbat născut în jurul anului 1537.

„Bestia” Petrus Gonsalvus a marcat o premieră în istoria medicală. El a fost primul caz documentat vreodată al unei persoane care suferă de hipertricoză, una dintre cele mai rare boli din lume. Până în ziua de astăzi, există doar 150 de cazuri cunoscute. Cunoscută și ca sindrom Ambras sau sindromul omului-vârcolac, anomalia genetică se manifestă prin creșterea excesivă a părului pe față și în toate zonele care în mod normal ar avea pilozitate redusă.

Prezentat la curtea regelui Henric al II-lea al Franței când avea doar 10 ani, Petrus avea deja fața complet acoperită de păr. A fost primit cu căldură la curtea regală, unde a rămas până în 1559, când a murit regele. A avut o copilărie frumoasă, nu a dus lipsă de nimic, beneficiind și de o educație aleasă.

În această perioadă, s-a căsătorit cu Catherine, o tânără franțuzoaică. La fel ca Belle și Bestia din poveste, Petrus și Catherine au trăit împreună până la adânci bătrâneți și au avut patru copii, dintre care trei au moștenit hipertricoza.

După moartea regelui Henric al II-lea, cei doi au ajuns la curtea Margaretei de Habsburg, ducesa de Parma și guvernatoarea Țărilor de Jos Habsburge. În 1582, ducesa s-a întors în Italia, însoțită de familia Gonsalvus.

Odată ajunși în Italia, familia a devenit renumită. Arhiducele de Austria, Frederic al II-lea, a comandat o serie de portrete pentru fiecare membru al familiei de „ciudați”. Lucrările au fost expuse în Camera Artelor și Curiozităților din castelul Ambras, de lângă Innsbruck și pot fi văzute și astăzi. De aici a venit și denumirea de „sindrom Ambras”, în 1933.

Felul în care sunt ilustrați membrii familiei Gonsalvus este o oglindire perfectă a descrierii medicului și naturalistului italian Ulisse Aldrovandi, unul dintre părinții zoologiei moderne. El a descris întâlnirea cu familia în „Monstrorum historia”. Îl numea pe Petrus „omul pădurii” din Insulele Canare și considera că aparținea unei alte specii de oameni. Teorie greșită, evident, hipertricoza fiind cauzată de o mutație genetică.

Nu se știe nimic despre soarta lui Petrus și a soției sale, Catherine. Singurul membru al familiei Gonsalvus despre care există informații este fiica lor, Tognina. Cu toate că a moștenit boala tatălui ei, s-a căsătorit și a avut mai mulți copii, toți fiind afectați de hipertricoză.

sursa: historia.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Diverse

Metodele prin care Ceauşescu a încercat „să şteargă” Crăciunul din conştiinţa românilor

Published

on

By

Unul dintre principalele obiective ale comuniştilor, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, a fost să transforme poporul român, care era în mare parte creştin-ortodox, într-unul ateu. În acest sens, Ceaușescu a încercat să șteargă cuvântul Crăciun din conştiinţa românilor. De altfel, multe voci afirmă că nu este întâmplător faptul că execuţia dictatorului şi a soţiei sale a avut loc pe 25 decembrie 1989, în ziua de Crăciun.

Nicolae Ceaușescu, fostul dictator al României a încercat cu orice preț să șteargă din conștiința românilor conotația creștină a Crăciunului. Astfel, Moș Crăciun a fost înlocuit de Moș Gerilă, iar Bradul de Crăciun a fost transformat în Pom de iarnă. Practic cuvântul Crăciun urma să fie șters din istorie.

Pentru a duce la sfârșit acest plan malefic, comuniștii au transformat zilele de 25 și 26 decembrie în zile lucrătoare. Așa au sperat că vor reuși să șteargă Crăciunul din calendarul românilor.

Din anul 1948, zilele de sărbătoare creştină au fost transformate în zile obişnuite de lucru, iar moșul nu arăta în niciun caz așa cum îl știm noi astăzi cu barbă albă și haine roșii. În ziarele de la vremea respectivă, moșul apărea sub denumirea de Moș Gerilă.

Dacă Moș Crăciun și bradul de Crăciun nu mai existau, în consecință nu mai existau nici Sărbatorile de Crăciun. Acestea s-au regrupat sub numele de Sărbători de iarnă. Iar startul sărbătorilor de iarnă se dădea după 27 decembrie, când trecea Sărbătoarea sfântă. Moş Gerilă venea în ultimele nopţi din an, 30 sau 31 decembrie.

Moşul comunist Gerilă

Moșul devenise un activist de partid, iar serbările de Crăciun erau sinstre. Copiii erau adunați de comuniști în fabrici şi uzine în fața moșului, unde, pentru a primi cadouri, trebuia să recite poezii comuniste.

Versurile special create pentru noul moş ,Gerilă, aveau şi ele tentă socialistă. De aceea printre versurile poeziei, se regăsesc următoarele cuvinte: copii cât mai cuminţi, cu note mari, clase fără corigenţi, cadouri cât mai puţine.

Moş Gerilă şi darurile lui erau produsul societăţii comuniste, iar recunoştinţa copiilor trebuia să se întoarcă către partid. Mesajele din revistele pentru pionieri şi UTC-işti  îndemnau în acest sens.

„Anotimpul alb, zilele care au mai rămas pînă la sfîrşitului anului calendaristic poartă gîndurile copiilor de la bradul frumos împodobit ce scînteiază în lumina jocului de artificii, la sacul plin cu daruri al lui Moş Gerilă, pe care-l întîmpină cu voioşia cîntecului, cu fapte frumoase, cu notele bune şi foarte bune din carnetul de elev. Surprizele care-i aşteaptă sînt multe şi foarte plăcute căci societatea noastră s-a îngrijit din vreme ca cei aproape 4,2 milioane de copii ai ţării să aibă o vacanţă plină de bucurii, iar tradiţionalele sărbători ale pomului de iarnă să fie mai strălucitoare ca oricînd”, scria revista „Cutezătorii din anii 80”, potrivit Adevărul.

Pluguşorul comunist al lui Ceaușescu

Comuniștii și-au pus amprenta pe tot ceea ce înseamnă tradiție de Crăciun. Prin urmare, cântecele și colindele clasice, au suferit modificări majore.

Pluguşorul în varianta clasică a dispărut vreme de câteva decenii, sub Ceauşescu, acesta a fost înlocuit cu o variantă agreată de partid, în care copiii şi tinerii care mergeau la uratul nu uitau să amintească recunoştinţa faţă de partid şi, mai ales, faţă de secretarul său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

„Aho, aho, copii şi fraţi/ Staţi puţin şi nu mînaţi/ Şi urarea mi-ascultaţi/ C-am pornit-o de cu zori/ Prin ţară colindători/ Prin oraşe, prin comune/ Cu urările străbune/ De viaţă, de sănătate/ La constructorii voinici/ La mineri, la-nvăţători/ Că ni-e ţara cîmp de flori/ Răsădit de muncitori/ Tînăr să se-nalţe-n soare/ Cu uzine, cu ogoare/Şi cu vise minunate (…)Anul care s-a-ncheiat/ A fost mîndru … Pentru zile minunate/ De partid asigurate/Anul care s-a-ncheiat/A fost mîndru şi bogat/Am’nălţat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres/Cîntând dragostea fierbinte/ Pentru bravul preşedinte/Reales de-al ţării For/ Şi de întregul popor/ Să ne fie înainte/Înţelept conducător/ Nalt exemplu, far şi zbor ….” suna Pluguşorul din 1980.

Crăciunul cu perdeaua trasă

Crăciunul copiilor din vremea lui Ceaușescu, a fost îngrozitor. Ei intrau în vacanța de iarnă după 22 decembrie, dar nu aveau voie să se bucure de Crăciun decât după 27 decembrie. Și tot după această dată aveau voie să împodobească „pomul de iarnă”.

Cei care îndrăzneau să împodobească bradul mai devreme îl așezau departe de ferestre și nu puneau în niciun caz instalații de iluminat, pentru că nu voiau să atragă atenția. Podoabele principale erau globulețele și aranjamentele din hârtie creponată, deoarece beteala nu se găsea în magazine. Sărbătorile de iarnă începeau cu Revelionul, iar trecerea dintre ani se făcea cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

„Dragi tovarăşi şi preteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România, intrăm în noul an cu încrederea deplină în forţele poporului nostru, în capacitatea sa creatoare. Pe baza realizărilor de până acum, privim cu încredere deplină în realizarea programelor de dezvoltare economico-socială, în victoria socialismului şi comunismului în patria noastră”, spunea Nicolae Ceauşescu, la Revelionul din 1988, ultimul său mesaj transmis în noaptea dintre ani.

Sursa: playtech.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister