Connect with us

Istorie

Povestea plină de chinuri a ultimului supraviețuitor al lagărului de la Canalul Morţii

Published

on

Nicolae Tomaziu,  cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră. a avut o viaţă plină de chinuri încă de la naștere.  S-a născut la 26 februarie 1916 în satul Păltiniş din Botoşani si a decedat in octombrie 2017. Avea deja patru fraţi şi surori, iar mama sa, bolnavă de tifos a murit a doua zi după naştere. El avea aceeași boală şi nimeni nu i-a dat şanse de supravieţuire.

Imediat după ce m-am născut, o femeie din sat m-a acoperit cu zăpadă şi apoi m-a învelit în covoare. Când m-a scos de acolo, eram roşu ca racul, dar am scăpat. Acum, tehnica este recunoscută peste tot în lume şi se numeşte Kneipp. M-am născut în război şi nu erau de niciunele.

M-a alăptat o femeie din sat. Acum, dacă privesc în urmă la viaţa mea, mai bine ar fi trăit mama în locul meu, că mai avea copii de care să aibă grijă. Eu tinereţea mi-am pierdut-o pe front şi în lagăre de exterminare“, spunea intr-un  interviu pentru ziarul Adevarul , in 2016 cu un an inainte sa paraseasca aceasta lume.

Având familie săracă, Nicolae a fost trimis de tată să crească la bunici. După un timp, aceștia l-au trimis înapoi pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească. Gimnaziul l-a făcut în satul natal, liceul la Satu Mare, iar Şcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din Bucureşti, iar apoi la Cisnădie.

Își aduce aminte de ororile din Al Doilea Război Mondial:„Cine nu a trăit atunci nu îşi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruşi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau şi noi trebuia să-i dezarmăm.

De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniţie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din şapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieţuit, dar şi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord şi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseşti şi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare“, povestea Nicolae Tomaziu.
După război, în 1947 a protestat alături de studenţi împotriva regimului comunist şi a fost arestat. „Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri şi prin munţi pentru că ştiam că mă caută. Am fost luat pe sus şi dus în mai multe închisori, la Piteşti, Aiud şi la Jilava.

La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare şi chiar şi acum, după atâţia ani, nu pot să uit o inscripţie de la intrare: «Luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul Morţii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat şi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce“, declara in 2016 Nicolae Tomaziu.

Vorbește cu durere despre ororile de la Canal.

„Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveşte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare şi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză.

Când primeam arpacaş era sărbătoare. Era singurul aliment după care simţeam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam şi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâţe, ars şi greu de mâncat. Când ieşeam la lucru, rupeam pe furiş o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat şi paie din saltele şi aşchii de la paturi. Apa nu se putea bea.

Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme şi am ieşit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de Argeş şi m-a oblojit. Am rămas şi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil şi tot acolo mi-am pierdut şi dinţii“, spune Nicolae Tomaziu.

Munca la canal era foarte grea. „În primele zile după ce am ajuns la Canalul Morţii, ni s-au trasat sarcinile. Lucram câte doi în echipă şi aveam un pontator care înregistra dacă făceam norma. În fiecare zi trebuia să dislocăm o anumită cantitate de teren, cam trei metri cubi de persoană.

Totul doar cu târnăcopul. Într-o zi, mi-am dat una în picior şi m-am lovit rău. Am fost dus la infirmerie, unde au curăţat rana cum au putut, iar cei de acolo le-au spus să mă scutească de şantier două-trei zile. M-au lăsat doar o zi. Ţin minte că lucram, săpam şi căram şi îmi târam piciorul după mine“, mai povesteşte Nicolae Tomaziu.

Pe lângă munca silnică şi mâncarea puțină, deţinuţii erau umiliţi şi bătuţi de paznici.„Cei mai răi au fost cei care ne păzeau când dormeam. Stăteam în nişte cocioabe construite de noi şi dormeam uneori pe mai puţin de un metru pătrat.

Cei care ne păzeau erau ţigani şi hoţi. Nu aveam voie să-i contrazicem şi nici să-i întrebăm ceva. Ne loveau uneori fără motiv. Nici acum nu pot să-mi explic cum poţi să chinui aşa nişte oameni, să-i umileşti, să-i batjocoreşti doar pentru că nu au vrut să intre într-un partid“, își amintește Nicolae Tomaziu. După  ani de chin, în 1954 a fost eliberat, dar nu era liber. „Am ajuns la sora mea, la Curtea de Argeş, dar eram urmărit. Trebuia să anunţ zilnic la Securitate unde merg şi cine mă vizitează. Am spus că vreau să muncesc şi m-au trimis la poliţie, că îmi caută ei de lucru.

Eram consideraţi paria societăţii şi puteam face doar munca de jos. Am făcut de toate, am fost şi măturător, şi cărăuş. În final, am ajuns la Codlea (n.r. – judeţul Braşov) unde m-am angajat la o ţesătorie de unde am şi ieşit la pensie“, mai spune Nicolae Tomaziu.

În anul 1957 Nicolae Tomaziu s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriţă talentată, şi ea prigonită de comunişti. Cei doi şi-au construit o casă la Codlea şi au trăit frumos până în 2001, când femeia a decedat. „Când am rămas singur, m-am destabilizat puţin. Am avut încredere în nişte tineri care au promis că vor avea grijă de mine. Le-am vândut casa cu contract de întreţinere.

Mi-au dat şi o brumă de bani şi promisiunea că pot sta în continuare acolo şi că vor avea grijă de mine. După un timp, m-au scos afară din casă. A trebuit să muncesc din nou pe unde am putut şi să stau în gazdă“, afirma Nicolae Tomaziu.
În 2014, când s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. „Am venit aici ca să pot citi. Sunt pasionat de lectură, toată viaţa am cumpărat cărţi. Mi s-a părut firesc să vin aici, deoarece tata şi bunicul au fost preoţi.

Şi eu sunt apropiat de Dumnezeu. Acum îmi scriu memoriile, pentru ca povestea mea să fie cunoscută şi atunci când eu nu voi mai fi ca să o spun“, povesteşte el. Deși are 100 de ani, este încă foarte activ.

Recomandare:   Geniul homosexual care a schimbat lumea. Condamnarea pentru această „crimă” i-a adus sfârşitul la doar 42 de ani

„Eu am fost mereu cumpătat. Cât am fost liber, nu am pierdut nopţile, nu am avut vicii şi am mâncat carne puţină. Mai mult pui şi mai puţin porc. Provin şi dintr-o familie de longevivi. Bunica a trăit peste 100 de ani, iar tata a murit la 93 de ani“, a mai spus Nicolae Tomaziu.

Președintele Klaus Iohannis i-a oferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. „M-a emoţionat această recunoaştere. Am simţit acum că am făcut bine ce am făcut, că nu am pătimit degeaba. Toată viaţa am fost pedepsit. Este bine şi să ştii cum este să-ţi mulţumească cineva pentru ce ai făcut pentru ţară. Să primeşti mulţumiri şi o strângere de mână în loc de bătăi şi umilinţe“, a declarat Nicolae Tomaziu.

Sursa: adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Legendele castelului Martinuzzi din Vinţu de jos, locul unde împărăteasa Maria Tereza îşi ucidea iubiţii

Published

on

By

Castelul Martinuzzi situat în Vinţu de Jos, comună care se află la doar 13 km de Alba Iulia, este unul dintre cele mai importante monumente ale Renașterii din Transilvania, iar de acest monument se leagă legenda Mariei Tereza.

O legendă care o are în prim-plan pe împărăteasa Maria Tereza este localizată la jumătatea secolului XVIII-lea. Poveştile care circulă în zona îi atribuie împaratesei mai multe crime, victime căzând bărbaţii cu care Maria Tereza făcea amor. “Maria Tereza intra cu bărbaţii pe poartă castelului, că atunci era canal de apă în jur, şi, după ce petrecea cu ei, dacă îi plăcea, îi ducea într-o camera de la etaj şi îi poftea să între acolo. După ce bărbatul îi trecea pragul, împărăteasa trăgea de o manetă şi se desfăceau podelele şi omul cădea în nişte săbii ce erau aşezate cu vârful în sus”, spune legenda. Din camera cu săbii ar fi existat un tunel care comunica direct cu râul Mureş pe unde toate cadavrele ajungeau în apă. Cercetările făcute în incinta castelului nu au confirmat existenţa unei trape sau a unui pasaj secret, după cum nu a fost demonstrată istoric nici posibilitatea ca celebra împărăteasă să fi vizitat vreodată zona Vinţu de Jos. Totuşi, oamenii din zonă îşi amintesc că în timpul când a fost construit drumul care trece prin apropierea castelului, s-a descoperit un tunel care se afla între castelul Martinuzzi şi râul Mureş, care curge la o distanţă de mai puţin de 200 de metri. Bătrânii mai povestesc cum că, în timpul furtunilor de vară, se aud urlete atât în perimetrul castelului, cât şi la ieşirea dintr-o grotă situată pe un deal la aproape doi kilometri depărtare şi despre care se spune că ar fi fost una dintre ieşirile de siguranţă ale castelului.   ”Sufletele morţilor din castel nu îşi găsesc liniştea”   Un fenomen greu explicabil s-a petrecut în luna august a anului 1975, când, într-o noapte cu cer senin, castelul a fost lovit de un trăznet, a cărui apariţie nu a fost explicată de către specialişti nici până acum. Singura parte din castel rămasă în picioare este pavilionul unde, se povesteşte că Maria Tereza îşi arunca iubiţii. Despre Maria Tereza, care a avut 16 copii, se susţine că era mare amatoare de plăceri trupeşti.   Sătenii au o explicaţie pentru toate aceste întîmplări bizare, inclusiv pentru prăbuşirea misterioasă a castelului. Ei spun că “odată şi odată trebuia să se întâmple, fiindcă oamenii care treceau noaptea prin apropierea castelului vedeau lumini care jucau la geamuri şi auzeau ţipete“. Mai mult, oamenii din zonă cred că sufletele morţilor din castel nu îşi găsesc liniştea şi tihna şi că ei ar fi stat la baza prăbuşirii clădirii. Ei mai spun că şi acum “… câteodată se mai aud urlete, ca de câine turbat, dar foarte rar“. Locuitorii comunei, în majoritate creştini ortodocşi, mai au o explicaţie pentru apariţia fenomenelor care bântuie castelul. Ei cred că toate acestea s-au întâmplat din cauza faptului că această clădire a fost ridicată pe locul unui cimitir, al cărui existenţă a fost confirmată de descoperirile făcute în urma unor săpături efectuate în curtea castelului.   Arheologii au găsit aici mai multe sicrie şi pietre funerare care datează de la începutul mileniului. După aceste descoperiri, castelul a devenit din nou subiectul unor legende care spun că “…în pereţi s-ar afla comori“, mai ales datorită faptului că în timpul săpăturilor au fost descoperite mai multe monezi de aur şi argint. Cu toate acestea, până acum nimeni nu a încercat să dea de urma presupusei comori, fiindcă structura de rezistenţă a clădirii este foarte slabă, iar pereţii se pot prăbuşi în orice moment. Chiar dacă ruinele castelului nu sunt deloc primitoare, autocarele cu turişti români şi maghiari se opresc şi acum să vadă locul pe care guvernatorul Martinuzzi l-a construit pentru a-şi petrece vacanţele.

Citeste mai mult: adev.ro/njccbq

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Diverse

Misterele megaliţilor sau poteca celor „12 Apostoli” din Munţii Călimani

Published

on

By

Consideraţi cei mai masivi munţi vulcanici din România, Munţii Călimani ascund secrete vechi de mii de ani, depănând legende din vremea dacilor şi de pe vremea lui Pintea Haiducul.

De-a lungul a 11 km, cât ţine traseului tematic 12 Apostoli, pe turişti îi aşteaptă o excursie fascinantă prin păduri de molid şi păşuni subalpine, către una din cele mai frumoase destinaţii din Parcul Naţional Călimani, Rezervaţia 12 Apostoli. Rezervatia adaposteste mai multe figuri zoomorfe si antropomorfe, sculptate de intemperii in decursul vremurilor, constituite din fragmente de lava cimentata.

Grupul de stânci ce formează rezervaţia cuprinde mai multe „sculpturi” fantastice ce atrag numeroşi vizitatori, ca de exemplu figura unui moş cu barbă, spre nord, a unui bătrân spre sud, a unui urs cu capul plecat, a unei femei ce aminteste silueta lui Nefertiti s.a. Printre acestea se remarca figura misterioasa a Mosului, ce prezinta trei fatete distincte, toate cu chip uman. Ineditul acestor stânci a provocat imaginaţia privitorilor, iar unii le-au asemănat cu megaliţii din Insula Paştelui. Cei 12 Apostoli, isi au originea in actiunea milenara de erodare a vantului si ploilor asupra rocilor vulcanice, neexcluzandu-se totusi nici varianta interventiei unor creatori stravechi de simboluri.

Pietrele scrise ale lui Pata

Intr-un sat de la poalele muntelui, la Gura Haitii, in curtea unui muntean batran si gospodar, se afla adapostite intr-un sopron improvizat trei bucati de stanca. Pe o bucata de scandura batuta de ploi, potrivita in cuie deasupra sopronului, sta scris cu vopsea „Muzeul Megalitilor”. Nea Vasile a fost timp de vreo douazeci de ani sofer la exploatarea de sulf din Calimani. Stie toate tainele muntelui, ii cunoaste darnicia si furia. Ii place sa colinde printre jnepenii pitici, pe acolo pe unde cerul pare sa se impreuneze cu pamantul. Asa si-a invatat si copiii… Sa respecte muntele cu maretia si greutatile lui. Vasile Pata povesteste ca in 4 iunie 1987, dupa o zi ploioasa, mergea, impreuna cu nevasta si cu fiul lui, catre cei 12 Apostoli. Claudiu Pata, care era in clasa a XII-a atunci la un liceu in Vatra Dornei, a descoperit, in santul adanc de 2 metri, sapat de viitura, o piatra pe care erau gravate insemne ciudate, printre care si simbolul soarelui. „Fiul meu ne-a spus, cu rasuflarea taiata, ca a descoperit o stanca ciudata. O stanca cu niste inscrisuri tainice si cateva desene greu de deslusit”, a povestit batranul. „A venit si geologul santierului de la mina sa vada minunea, impreuna cu un profesor. Ei au anuntat Institutul de Stiinte de la Bucuresti. Apoi, s-au mai gasit inca trei pietre gravate. A aflat si profesorul Traian Naum, cel care era cu adevarat interesat de muntii Calimani si cu care ne cunosteam de cativa ani. El a venit impreuna cu un arheolog, cu Marin Carciumaru. Cand profesorul Naum a vazut pietrele, a ingenuncheat si avea lacrimi in ochi”, a adaugat Vasile Pata.

«Doar strainii sunt interesati de megaliti »

Ajutat de cativa localnici, Vasile Pata a dus pietrele acasa. Specialistii din Bucuresti au luat in serios descoperirea lui nea Vasile. Asa a iesit la iveala originea stancilor, care se pare ca au fost inscriptionate pe la mijlocul mileniului IV. i.e.n. Semnele de pe ele sunt identice cu literele alfabetelor getilor.

Insemne bizare, scrijelite in piatra, cateva simboluri solare, asemanatoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece. Un desen pare sa simbolizeze Soarele si cateva planete. Altul pare un simbol precrestin. Un altul seamana izbitor cu un OZN!

In legatura cu primul megalit descoperit de familia Pata, autorii lucrarii „Muntii Calimani”, Traian Naum si Emil Butnaru, fac urmatoarele observatii: “Totalitatea gravurilor de pe latura principala a megalitului sunt subordonate, prin modul in care au fost efectuate, cultului soarelui, marele cerc cu raze «in turbina » reprezentand probabil discul solar intalnit uneori in gravurile din Franta, Portugalia, Italia etc.” Nea Vasile spune ca „am hotarat impreuna (n.r. – cu profesorul Traian Naum) sa ducem cele patru pietre la muzeul din Vatra Dornei. Dar am vazut ca sunt lasate sa zaca ascunse si se umpleau de praf. Ba una dintre pietre a si disparut. A fost bagata in temelia unei cladiri! Nu le-am mai putut recupera. Am decis sa le aduc acasa. Le-am expus in curtea mea, in «Muzeul Megalitilor »”.

Cu o tristete blanda, Vasile Pata spune ca nu se acorda importanta megalitilor din ograda lui. „Din pacate, stiinta la noi e la pamant. Doar strainii se intereseaza si vin in expeditii ca sa le vada”.

Sursa: cultural.bzi.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister