Connect with us

Istorie

Povestea plină de chinuri a ultimului supraviețuitor al lagărului de la Canalul Morţii

Published

on

Nicolae Tomaziu,  cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră. a avut o viaţă plină de chinuri încă de la naștere.  S-a născut la 26 februarie 1916 în satul Păltiniş din Botoşani si a decedat in octombrie 2017. Avea deja patru fraţi şi surori, iar mama sa, bolnavă de tifos a murit a doua zi după naştere. El avea aceeași boală şi nimeni nu i-a dat şanse de supravieţuire.

Imediat după ce m-am născut, o femeie din sat m-a acoperit cu zăpadă şi apoi m-a învelit în covoare. Când m-a scos de acolo, eram roşu ca racul, dar am scăpat. Acum, tehnica este recunoscută peste tot în lume şi se numeşte Kneipp. M-am născut în război şi nu erau de niciunele.

M-a alăptat o femeie din sat. Acum, dacă privesc în urmă la viaţa mea, mai bine ar fi trăit mama în locul meu, că mai avea copii de care să aibă grijă. Eu tinereţea mi-am pierdut-o pe front şi în lagăre de exterminare“, spunea intr-un  interviu pentru ziarul Adevarul , in 2016 cu un an inainte sa paraseasca aceasta lume.

Având familie săracă, Nicolae a fost trimis de tată să crească la bunici. După un timp, aceștia l-au trimis înapoi pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească. Gimnaziul l-a făcut în satul natal, liceul la Satu Mare, iar Şcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din Bucureşti, iar apoi la Cisnădie.

Își aduce aminte de ororile din Al Doilea Război Mondial:„Cine nu a trăit atunci nu îşi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruşi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau şi noi trebuia să-i dezarmăm.

De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniţie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din şapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieţuit, dar şi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord şi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseşti şi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare“, povestea Nicolae Tomaziu.
După război, în 1947 a protestat alături de studenţi împotriva regimului comunist şi a fost arestat. „Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri şi prin munţi pentru că ştiam că mă caută. Am fost luat pe sus şi dus în mai multe închisori, la Piteşti, Aiud şi la Jilava.

La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare şi chiar şi acum, după atâţia ani, nu pot să uit o inscripţie de la intrare: «Luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul Morţii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat şi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce“, declara in 2016 Nicolae Tomaziu.

Vorbește cu durere despre ororile de la Canal.

„Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveşte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare şi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză.

Când primeam arpacaş era sărbătoare. Era singurul aliment după care simţeam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam şi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâţe, ars şi greu de mâncat. Când ieşeam la lucru, rupeam pe furiş o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat şi paie din saltele şi aşchii de la paturi. Apa nu se putea bea.

Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme şi am ieşit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de Argeş şi m-a oblojit. Am rămas şi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil şi tot acolo mi-am pierdut şi dinţii“, spune Nicolae Tomaziu.

Munca la canal era foarte grea. „În primele zile după ce am ajuns la Canalul Morţii, ni s-au trasat sarcinile. Lucram câte doi în echipă şi aveam un pontator care înregistra dacă făceam norma. În fiecare zi trebuia să dislocăm o anumită cantitate de teren, cam trei metri cubi de persoană.

Totul doar cu târnăcopul. Într-o zi, mi-am dat una în picior şi m-am lovit rău. Am fost dus la infirmerie, unde au curăţat rana cum au putut, iar cei de acolo le-au spus să mă scutească de şantier două-trei zile. M-au lăsat doar o zi. Ţin minte că lucram, săpam şi căram şi îmi târam piciorul după mine“, mai povesteşte Nicolae Tomaziu.

Pe lângă munca silnică şi mâncarea puțină, deţinuţii erau umiliţi şi bătuţi de paznici.„Cei mai răi au fost cei care ne păzeau când dormeam. Stăteam în nişte cocioabe construite de noi şi dormeam uneori pe mai puţin de un metru pătrat.

Cei care ne păzeau erau ţigani şi hoţi. Nu aveam voie să-i contrazicem şi nici să-i întrebăm ceva. Ne loveau uneori fără motiv. Nici acum nu pot să-mi explic cum poţi să chinui aşa nişte oameni, să-i umileşti, să-i batjocoreşti doar pentru că nu au vrut să intre într-un partid“, își amintește Nicolae Tomaziu. După  ani de chin, în 1954 a fost eliberat, dar nu era liber. „Am ajuns la sora mea, la Curtea de Argeş, dar eram urmărit. Trebuia să anunţ zilnic la Securitate unde merg şi cine mă vizitează. Am spus că vreau să muncesc şi m-au trimis la poliţie, că îmi caută ei de lucru.

Eram consideraţi paria societăţii şi puteam face doar munca de jos. Am făcut de toate, am fost şi măturător, şi cărăuş. În final, am ajuns la Codlea (n.r. – judeţul Braşov) unde m-am angajat la o ţesătorie de unde am şi ieşit la pensie“, mai spune Nicolae Tomaziu.

În anul 1957 Nicolae Tomaziu s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriţă talentată, şi ea prigonită de comunişti. Cei doi şi-au construit o casă la Codlea şi au trăit frumos până în 2001, când femeia a decedat. „Când am rămas singur, m-am destabilizat puţin. Am avut încredere în nişte tineri care au promis că vor avea grijă de mine. Le-am vândut casa cu contract de întreţinere.

Mi-au dat şi o brumă de bani şi promisiunea că pot sta în continuare acolo şi că vor avea grijă de mine. După un timp, m-au scos afară din casă. A trebuit să muncesc din nou pe unde am putut şi să stau în gazdă“, afirma Nicolae Tomaziu.
În 2014, când s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. „Am venit aici ca să pot citi. Sunt pasionat de lectură, toată viaţa am cumpărat cărţi. Mi s-a părut firesc să vin aici, deoarece tata şi bunicul au fost preoţi.

Şi eu sunt apropiat de Dumnezeu. Acum îmi scriu memoriile, pentru ca povestea mea să fie cunoscută şi atunci când eu nu voi mai fi ca să o spun“, povesteşte el. Deși are 100 de ani, este încă foarte activ.

Recomandare:   Țeapa dată de Hitler americanilor: au aflat de ea după aproape 40 de ani

„Eu am fost mereu cumpătat. Cât am fost liber, nu am pierdut nopţile, nu am avut vicii şi am mâncat carne puţină. Mai mult pui şi mai puţin porc. Provin şi dintr-o familie de longevivi. Bunica a trăit peste 100 de ani, iar tata a murit la 93 de ani“, a mai spus Nicolae Tomaziu.

Președintele Klaus Iohannis i-a oferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. „M-a emoţionat această recunoaştere. Am simţit acum că am făcut bine ce am făcut, că nu am pătimit degeaba. Toată viaţa am fost pedepsit. Este bine şi să ştii cum este să-ţi mulţumească cineva pentru ce ai făcut pentru ţară. Să primeşti mulţumiri şi o strângere de mână în loc de bătăi şi umilinţe“, a declarat Nicolae Tomaziu.

Sursa: adevarul.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Istorie

Dovada torturii ce l-a ucis pe Iisus, descoperită în premieră după 2.000 de ani. „Această descoperire crudă şi înfricoşătoare rezolvă unul dintre marile mistere care au generat multe contradicţii de ani de zile”

Published

on

By

Un schelet roman vechi de 2.000 de ani, ce are o gaură în picior, reprezintă a doua dovadă fizică a tipului de „tortură ce l-ar fi ucis pe Iisus”.

Scheletul a fost descoperit în urma excavărilor realizate într-un mormânt din nordul Italiei, rămăşiţele având urme ale unei „leziuni particulare” pe călcăiul drept, aspect ce sugerează că bărbatul a fost crucificat. Conform Mail Online, în ciuda faptului că romanii au practicat crucificarea timp de aproape un mileniu pe mii de oameni, dovezile acestui ritual sunt rare.

Singurul exemplu al practicii este reprezentat de un cui de 19 centimetri descoperit în corpul unui evreu în 1968. Dovezile practicii sunt atât de rare deoarece crucile din lemn pe care le-au utilizat se dezintegrează rapid. De asemenea, piroanele ar fi avut proprietăţi magice, aşadar deseori erau furate de la victime. Oratorul roman Cicero scria că, „dintre toate metodele de pedeapsă, crucificarea era cea mai crudă şi înfricoşătoare”.

Scheletul în care a fost găsită a două dovadă a aceluiaşi ritual a fost descoperit la 60 de kilometri de Veneţia. „Importanţa descoperirii se află în faptul că este al doilea caz de crucificare documentat, din lume”, a declarat coautoarea Ursula Thun Hohenstein, din cadrul Universităţii din Ferrara.

Specialiştii au declarat că datarea cu radiocarbon a fost imposibilă din cauza stării alterate a scheletului. Specialiştii au descoperit, însă, alături de schelet şi cărămizi romane, fapt ce sugerează că rămăşiţele ar proveni din aceeaşi perioadă.

„Considerăm că crucificarea ar fi putut fi posibila cauză a leziunilor, însă interpretarea rezultatelor este dificilă din cauza stării în care se află oasele”, au notat specialiştii în cercetare. Bărbatul crucificat ar fi avut între 30 şi 34 de ani.

Sursa: descopera.ro

Citește mai departe>>

Istorie

Pedeapsa cu moartea în epoca lui Nicolae Ceauşescu: 104 persoane executate prin împuşcare. Cine a fost ultimul condamnat la moarte

Published

on

By

Regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi reinstituind pedeapsa capitală. Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în legislaţia penală din România printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Existau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial decrete speciale date de regimul mareșalului Antonescu pentru a reintroduce această pedeapsă, precum și în timpul lui Carol al II-lea.

Până la acest moment pedeapsa capitală fusese abolită în România încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza și singurii care mai puteau cădea sub incidența ei erau militarii trădători (dezertori). România este prima țară europeană care a abolit această pedeapsă,în 1865, din păcate nu definitiv, scrie „Historia”.

Regimul comunist nu s-a limitat doar la a da legi, ci pe lângă aceasta au fost create şi organismele necesare aplicării ei. Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului.

Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”. Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

Imaginea „călăilor”

Potrivit legilor, executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală se efectua prin împuşcare, de către plutoanele de execuţie. Fiecare pluton era alcătuit din 12 membri, care primeau încărcătoare cu câte 5 cartuşe şi trăgeau foc după foc.

„Călăii” erau foarte atent selecţionaţi, pe baza unui profil psihologic foarte bine conturat. Mai mult, ei semnau declaraţii de confidenţialitate, iar dacă divulgau secrete de serviciu puteau fi arestaţi şi condamnaţi la rândul lor la pedeapsa cu moartea.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului. La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după 1990, a fost dezafectat, în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ultimul condamnat la moarte

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

Recomandare:   Fotografia care a făcut istorie. Ce s-a întâmplat cu omul care n-a vrut să-l salute pe Hitler

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

Citește mai departe>>

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister