Nicolae Tomaziu,  cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră. a avut o viaţă plină de chinuri încă de la naștere.  S-a născut la 26 februarie 1916 în satul Păltiniş din Botoşani si a decedat in octombrie 2017. Avea deja patru fraţi şi surori, iar mama sa, bolnavă de tifos a murit a doua zi după naştere. El avea aceeași boală şi nimeni nu i-a dat şanse de supravieţuire.

Imediat după ce m-am născut, o femeie din sat m-a acoperit cu zăpadă şi apoi m-a învelit în covoare. Când m-a scos de acolo, eram roşu ca racul, dar am scăpat. Acum, tehnica este recunoscută peste tot în lume şi se numeşte Kneipp. M-am născut în război şi nu erau de niciunele.

M-a alăptat o femeie din sat. Acum, dacă privesc în urmă la viaţa mea, mai bine ar fi trăit mama în locul meu, că mai avea copii de care să aibă grijă. Eu tinereţea mi-am pierdut-o pe front şi în lagăre de exterminare“, spunea intr-un  interviu pentru ziarul Adevarul , in 2016 cu un an inainte sa paraseasca aceasta lume.

Având familie săracă, Nicolae a fost trimis de tată să crească la bunici. După un timp, aceștia l-au trimis înapoi pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească. Gimnaziul l-a făcut în satul natal, liceul la Satu Mare, iar Şcoala Superioară de Textile tot la Satu Mare. A fost repartizat la Fabrica de Bumbac din Bucureşti, iar apoi la Cisnădie.

Își aduce aminte de ororile din Al Doilea Război Mondial:„Cine nu a trăit atunci nu îşi poate închipui cum a fost. Am ajuns la un moment dat la Odessa, unde trebuia să capturăm dezertorii ruşi. Erau catacombe pline de oameni care se ascundeau şi noi trebuia să-i dezarmăm.

De asemenea, trebuia să verificăm toate casele să nu fie muniţie înăuntru. Una dintre ele a explodat, iar din şapte colegi, am pierdut patru. Eu am supravieţuit, dar şi acum am imaginea în minte. După 23 august 1944, unitatea noastră, Batalionul 54 Pionieri, a primit ordin să elibereze teritoriul Ardealului de Nord şi al Cehoslovaciei, unde germanii opuneau încă rezistenţă împotriva armatei ruseşti şi române. Am văzut oameni care făceau orice pentru o bucată de pâine sau o farfurie de mâncare“, povestea Nicolae Tomaziu.
După război, în 1947 a protestat alături de studenţi împotriva regimului comunist şi a fost arestat. „Am fost luat de la sora mea, unde venisem să iau provizii. Mă ascundeam în păduri şi prin munţi pentru că ştiam că mă caută. Am fost luat pe sus şi dus în mai multe închisori, la Piteşti, Aiud şi la Jilava.

La Aiud se spunea că era un adevărat lagăr de exterminare şi chiar şi acum, după atâţia ani, nu pot să uit o inscripţie de la intrare: «Luaţi-vă nădejdea că veţi mai scăpa cu viaţă». Nu am stat mult acolo. În final am ajuns la Canal, Canalul Morţii cum îi spunem noi, Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe care l-am construit. A fost cumplit. Unii nu au suportat şi s-au sinucis. Au refuzat să mănânce“, declara in 2016 Nicolae Tomaziu.

Vorbește cu durere despre ororile de la Canal.

„Au fost, într-adevăr, ani de exterminare, mai ales în ceea ce priveşte hrana. Când se dădea carne, mai bine zis oase, picioare şi resturi de capete, ne bucuram. La ciorba de fasole strângeam o lingură de boabe pe care le savuram apoi una câte una. În general, primeam ciorbă de varză.

Când primeam arpacaş era sărbătoare. Era singurul aliment după care simţeam că am mâncat ceva. Din când în când, primeam şi 200 de grame de pâine, în rest ne dădeau doar un bulz de mălai cu tărâţe, ars şi greu de mâncat. Când ieşeam la lucru, rupeam pe furiş o buruiană pentru a ne potoli foamea. Am mestecat şi paie din saltele şi aşchii de la paturi. Apa nu se putea bea.

Era adunată într-un butoi unde pluteau insecte cu sutele. Am intrat acolo cu aproape 70 de kilograme şi am ieşit cu 38. Norocul meu a fost că aveam o soră care era medic la Curtea de Argeş şi m-a oblojit. Am rămas şi acum cu sechele. Am rămas cu un stomac sensibil şi tot acolo mi-am pierdut şi dinţii“, spune Nicolae Tomaziu.

Munca la canal era foarte grea. „În primele zile după ce am ajuns la Canalul Morţii, ni s-au trasat sarcinile. Lucram câte doi în echipă şi aveam un pontator care înregistra dacă făceam norma. În fiecare zi trebuia să dislocăm o anumită cantitate de teren, cam trei metri cubi de persoană.

Totul doar cu târnăcopul. Într-o zi, mi-am dat una în picior şi m-am lovit rău. Am fost dus la infirmerie, unde au curăţat rana cum au putut, iar cei de acolo le-au spus să mă scutească de şantier două-trei zile. M-au lăsat doar o zi. Ţin minte că lucram, săpam şi căram şi îmi târam piciorul după mine“, mai povesteşte Nicolae Tomaziu.

Pe lângă munca silnică şi mâncarea puțină, deţinuţii erau umiliţi şi bătuţi de paznici.„Cei mai răi au fost cei care ne păzeau când dormeam. Stăteam în nişte cocioabe construite de noi şi dormeam uneori pe mai puţin de un metru pătrat.

Cei care ne păzeau erau ţigani şi hoţi. Nu aveam voie să-i contrazicem şi nici să-i întrebăm ceva. Ne loveau uneori fără motiv. Nici acum nu pot să-mi explic cum poţi să chinui aşa nişte oameni, să-i umileşti, să-i batjocoreşti doar pentru că nu au vrut să intre într-un partid“, își amintește Nicolae Tomaziu. După  ani de chin, în 1954 a fost eliberat, dar nu era liber. „Am ajuns la sora mea, la Curtea de Argeş, dar eram urmărit. Trebuia să anunţ zilnic la Securitate unde merg şi cine mă vizitează. Am spus că vreau să muncesc şi m-au trimis la poliţie, că îmi caută ei de lucru.

Eram consideraţi paria societăţii şi puteam face doar munca de jos. Am făcut de toate, am fost şi măturător, şi cărăuş. În final, am ajuns la Codlea (n.r. – judeţul Braşov) unde m-am angajat la o ţesătorie de unde am şi ieşit la pensie“, mai spune Nicolae Tomaziu.

În anul 1957 Nicolae Tomaziu s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriţă talentată, şi ea prigonită de comunişti. Cei doi şi-au construit o casă la Codlea şi au trăit frumos până în 2001, când femeia a decedat. „Când am rămas singur, m-am destabilizat puţin. Am avut încredere în nişte tineri care au promis că vor avea grijă de mine. Le-am vândut casa cu contract de întreţinere.

Mi-au dat şi o brumă de bani şi promisiunea că pot sta în continuare acolo şi că vor avea grijă de mine. După un timp, m-au scos afară din casă. A trebuit să muncesc din nou pe unde am putut şi să stau în gazdă“, afirma Nicolae Tomaziu.
În 2014, când s-a retras la Mănăstirea Caraiman din Buşteni. „Am venit aici ca să pot citi. Sunt pasionat de lectură, toată viaţa am cumpărat cărţi. Mi s-a părut firesc să vin aici, deoarece tata şi bunicul au fost preoţi.

Şi eu sunt apropiat de Dumnezeu. Acum îmi scriu memoriile, pentru ca povestea mea să fie cunoscută şi atunci când eu nu voi mai fi ca să o spun“, povesteşte el. Deși are 100 de ani, este încă foarte activ.

Citește și:
Povestea singurului om care l-a sfidat pe Hitler. Iubirea pentru o evreică şi două mâini încrucişate l-au făcut erou

„Eu am fost mereu cumpătat. Cât am fost liber, nu am pierdut nopţile, nu am avut vicii şi am mâncat carne puţină. Mai mult pui şi mai puţin porc. Provin şi dintr-o familie de longevivi. Bunica a trăit peste 100 de ani, iar tata a murit la 93 de ani“, a mai spus Nicolae Tomaziu.

Președintele Klaus Iohannis i-a oferit Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Cavaler. „M-a emoţionat această recunoaştere. Am simţit acum că am făcut bine ce am făcut, că nu am pătimit degeaba. Toată viaţa am fost pedepsit. Este bine şi să ştii cum este să-ţi mulţumească cineva pentru ce ai făcut pentru ţară. Să primeşti mulţumiri şi o strângere de mână în loc de bătăi şi umilinţe“, a declarat Nicolae Tomaziu.

Sursa: adevarul.ro


Vă așteptăm și pe PAGINA DE FACEBOOK pentru a comenta împreună articolele noastre.


Nu ratați aceste articole !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here