Connect with us

Istorie

Cum se tratau oamenii pe vremuri cu cele mai stranii leacuri băbești?

Published

on

Pe vremuri, puțini oameni mergeau la doctori. Aceștia nici măcar nu erau suficienți, de aceea cei care sufereau de anumite boli erau nevoiți sa apeleze la leacuri băbești. Unele erau de folos suferinzilor, altele … nu. Remediile naturiste erau utilizate cu succes la sfârşit de secol XIX, şi tratau, susţin cronicarii vremii, afecţiuni dintre cele mai diverse, atât al oameni cât şi la animale.

Potrivit adevarul.ro, o parte din ele sunt publicate de către Victor Păcală, profesor la Seminarul Andreian din Sibiu, în „Monografia comunei Răşinariu” apărută în 1915.

Angina se trata cu rachiu amestecat cu apă de var iar pentru conjunctivită trebuia suflat în ochi praf de corn de şarpe sau zahăr pisat mărunt. Aprinderea de plămâni se trata cu „rădăcină de spânz ce se trage pe piept” iar la arsură se puneau pe zona afectată cartofi tăiaţi felii sau lapte acru sau se ungea rana cu un amestec făcut din apă limpede luată de deasupra varului stins şi ulei de in.     Pentru durerile de încheieturi era recomandată „sărătura de carne de porc ce se adună pe fundul vasului” iar despre pătrunjelul fiert în lapte dulce se spunea că „alină durerea cauzată de orice fel de bubă”. Pentru cârcei, se recomandă să se frece „locul ce se crispează, în trei zile de marţi consecutive, cu ţărâna luată de pe tulpină de gutui” iar pentru holera se recomanda ca toată lumea să bea apă fierbinte cu untdelemn şi zahăr.

Degerăturile se tratau cu cartofi raşi pe răzătoare şi apoi încălziţi puţin, dar şi cu o cârpă înmuiată în vinul în care a fost ţinută o perioadă o rădăcină de spânz. Pentru durerile de cap erau recomandate frunzele de varză crudă, foile de nuc, de hrean, aluatul sau oţetul de mere. Durerile de dinţi se vindecau cu aburii fierturii de măselariţă sau de spânz, „punând un firicel din această buruiană în caria dintelui bolnav”. Calmau de asemenea durerile de măsele hreanul fiert în vin, mămăliga nesărată sau zeama de cimbru, ţinute puţin în gură. „Cândva de mult, durerea de măsele se lecuia trăgând din pipă veche cu ţeavă nouă, fum de sâmburi de măsline pisaţi mărunt”.

Pentru durerea de stomac se recomanda să se bea 15 grame de cafea măcinată fiartă în 150 de mililitri de rachiu de drojdie, iar la durerea de gât se mânca mult usturoi sau se freca tot cu usturoi partea dureroasă a gâtului. Pentru durerile de inimă se recomanda să se bea oţet amestecat cu cenuşă fierbinte, sau se mânca pâine sfinţită cu apă proaspătă în ziua de Paşti.   Dacă avea dureri de ochi, bolnavul trebuia să se şteargă pe ochi cu roua de pe mai multe flori iar la durerile de urechi se turna în ureche o picătură de ulei de nucă încălzit şi amestecat cu unt de migdale. Durerile naşterii erau alinate cu ceaiuri de secară, tei sau muşeţel, sau cu vinars amestecat cu untdelemn.

Cei care aveau frisoane trebuiau să bea vin fiert cu sare şi piper, la cei care sufereau de hepatită se foloseau rădăcina de ştevie fiartă în lapte dulce şi apoi lăsată o zi întreagă undeva la răcoare iar pentru a scăpa de amigdalită se mânca hrean şi se bea rachiu. Pentru constipaţie era recomandat uleiul amestecat cu unt de vacă şi gălbenuş de ou, băut cald, sau uleiul cu apă caldă şi zahăr iar pentru a scăpa de mirosul neplăcut al gurii trebuia mestecată coajă de rodie.

Cei care sufereau de insomnii trebuiau să bea înainte de culcare o ceaşcă de apă în care s-au pus flori sau capsule de mac roşu, iar cei care se ardeau cu apă clocotită trebuiau să ungă locul respectiv cu fiertură din frunză de arin amestecată cu făină de porumb.

Pentru a scăpa de pojar, trupul bolnavului era frecat cu rachiu de drojdie după care se învelea într-un cearceaf înmuiat în zeamă de varză încălzită. Persoanele răguşite trebuiau să bea lapte dulce, fiert, amestecat cu un ou, iar cele care sufereau de reumatism făceau băi cu flori de ghiocei sau cu frunze de nuc. Pe tăieturi se puneau foi de pătlagină sau coada şoricelului pisată şi amestecată cu untură râncedă iar tusea se trata cu ceai făcut din gălbenuş de ou, smochine şi zahăr. Pe unghiile rupte se punea răşină iar zonele cu herpes trebuiau frecate cu coada încălzită a unei linguri de cositor.

Un vechi manuscris care prezenta leacurile oferite bolnavilor datează din 1740. El a fost prezentat în lucrarea „Medicina şi farmacia în trecutul românesc„. Iată câteva sfaturi bătrânești:

De tuse „să iei gutuie, să o ungi cu unt de vacă şi s-o bagi în oală să fiarbă foarte bine, să mănânci gutuia şi să bei zeama” sau: „usturoi copt cu miere, să fie mâncat pe nemâncate”. O altă rețetă menționa: „să fierbi smochine cu vişine, să strecori şi să bei sucul”.Când te mănâncă ochii: „şofran şi trandafir frământat ca făina, se mestecă şi se pune la ochi.

”Când doare gura: „trandafir uscat şi ars, să-l faci fărină, presări dinţii” sau„ popitnic (buruiană) se fierbe cu vin şi se ţine în gură” De putrezirea dinţilor: „şofran care în chip ca făina, să presari dinţii şi mestecat cu miere unge dinţii”

Șirul sfaturilor utile pentru bolnavi continua:

„De turbat: se scrie o prescură şi să îi dai să mănânce. La durere de cap: muşte pisate şi amestecate cu miere, să ungi la cap, în creştet. De muşcătură de şarpe: de-l va muşca la picioare sau la mână să-i îngroape picioarele în pământ să stea într-o zi şi să bea lapte acru. Aceea este doctoria. Când curge puroi din ureche: să se ude cu vin şi să se pice în ureche. Când turbează omul: fiere de porc pe gură să bea. De câine turbat: raci de râu să-i pisezi arşi şi să se bea cu vin. De asurzire: fiere de iepure cu lapte de femeie să pice în ureche sau fiere de corb cu lapte de femeie să pice în ureche.

Mușcătura câinelui turbat sau de şarpe: frunză de urzică pisată cu sare şi spintecă o broască şi pune la rană. De scrântitură: melci de câmp, să-i pisezi bine cu albuş de ou şi miere, le amesteci la un loc, şi le legi la scrântitură. De durere de inimă: apă de trandafiri şi apă de pelin să le amesteci şi să îi dai să bea.

Cine are păduchi la ochi: să cauţi argint viu, să-l omori şi să-l ungi pe trup. De durere de picioare: frunză de dafin şi balegă de oaie, să amesteci toate şi să le ţii la picioare şi la trup. Pentru căderea părului: albină de roiul întâi şi unt de capră neagră, să pisezi albina şi să amesteci cu untul, apoi să se ungă capul.

De limbrici: frunză de soc, să o pisezi bine şi să o fierbi cu apă. Se bea în trei zile. Femeia care nu poate naşte coconi: apă de bujor să-i dai să bea, că va naşte. Cui pute gura: frunză de salcie albă să o fierbi şi să speli gura de zece ori în oţet.

Cine are glonţ în trup: să caute iarbă dulce şi să se piseze bine, şi te leagă la rană. Cui iese dosul şăzutului (n.r. credem ca se referea la hemoroizi): să cauţi ţepi de orz şi floare de pătlagină şi să le pisezi bine amândouă odată la un loc şi să le fierbi şi te spală cu ele la şezut.

Recomandare:   Leacuri băbești de tămăduire, mai rapide și mult mai eficiente decât tratamentele clasice

De sânge din nas: baligă de cal caldă şi să pui ca o cărămidă pisată şi cu câlţi de in, la tâmplele capului şi în creştet. De umflătură: o broască vie să puie la umflătură, să stea două zile, că-i va trece. De muierea care nu face feciori: să prinză o prepeliţă şi să o ţie până va veni sângele muierii şi atunci să-i bea sângele cald.

De inimă: rădăcină de rug şi de mărăcine pisate, să le bea cu vin cald. De muşcătură de câine: baligă de porc cu unt, să pui la muşcătură. Când plânge cuconul noaptea: să cauţi o piele de şarpe şi să-l afumi când îl vei culca. De orbiciune: să-şi rază unghiile acel bolnav şi să le pună într-o lingură şi cu ţâţă de fată să le bage în ochi” .

Exemplele sunt numeroase. Citește mai mult pe: www.historia.ro Adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. adriana

    2 martie 2016 at 3:32 pm

    pai da, pentru hemoroizi sigur mergeau aceste tratamente descrise mai sus!!! Cu leacurile babesti nu te poti trata, este clar ca buna ziua. Incercati mai bine tratamentele clasice acolo unde nu se poate altfel!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Istorie

Focul grecesc, una dintre cele mai misterioase şi teribile arme din istorie, al cărei secret nu a fost divulgat niciodată

Published

on

By

Focul grecesc sau Focul bizantin a fost una dintre cele mai puternice arme care au existat vreodată, dar secretul compoziţiei sale nu a fost divulgat niciodată.

Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului.

Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate.

Potrivit site-ului „Historia”, primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.

Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari;focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.

Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.

Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.

După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost:1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea;2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.

Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente:amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.

Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe:nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane;el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.

Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa;se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tacticade faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.

Citeşte mai mult pe historia.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Dezvăluiri

Un raport CIA dezvăluie informaţii picante despre viaţa intimă a lui Adolf Hitler. Führer-ul ar fi fost atras de adjunctul său!

Published

on

By

CIA a declasificat un raport despre viaţa sexuală a lui Adolf Hitler. Acesta datează din anul 1943 şi se referă la viaţa pe care o ducea Adolf Hitler, inclusiv la relaţiile şi preferinţele sale sexuale.

Potrivit dosarului, care a fost întocmit de antropologul Henry Field pentru Biroul de Servicii Strategice, precursor al CIA, Adolf Hitler ar fi fost un sadomasochist bisexual, atras de adjunctul său, Rudolf Hess, care ar fi fost travestit. Raportul întocmit de Field, care primise ca sarcină să „adune toate informaţiile despre oficialii germani de rang înalt, inclusiv despre Adolf Hiltler“, după cum scrie „The Week“, a fost transmis preşedintelui american Franklin D. Roosevelt pentru a-i oferi acestuia cât mai multe date despre inamic, pornind de la obiceiuri alimentare şi până la gusturi în materie de muzică.

În acest raport, realizat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Henry Field a făcut speculaţii şi cu privire la viaţa sexuală a Führer-ului, ajungând la concluzia că „Adolf Hitler este un sadomasochist, care avea, probabil, tendinţe homosexuale”.

Agenţii americani ar fi primit informaţii interesante despre Hitler şi de la Ernst Sedgwick Hanfstaengl, afaceristul care l-a sprijinit pe dictator la începuturile NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani) şi care, potrivit raportului, era „un prieten intim“ al acestuia, scrie Adevărul. După ce a căzut în dizgraţia Führer-ului, Hanfstaengl s-a refugiat în Regatul Unit şi le-ar fi spus agenţilor SUA că hostelul vienez în care locuia Hitler în tinereţe era cunoscut ca „un loc în care bărbaţi în vârstă se întâlneau cu bărbaţi tineri pentru a se deda plăcerilor homosexuale“. Totuşi, nu există nicio dovadă clară că Hitler ar fi fost implicat în tinereţe în astfel de acte.

Raportul analizează şi zvonurile care circulau în acea vreme cu privire la relaţiile sexuale care ar fi existat între Adolf Hitler şi adjunctul său Rudolf Hess, care ar fi venit la „baluri mascate îmbrăcat în femeie“, ceea ce i-a determinat pe membrii homosexuali ai partidului să-l poreclească „domnişoara Anna“ (Fräulein Anna). În concluziile sale, antropologul Henry Field a scris că viaţa sexuală a lui Adolf Hitler era „dublă, la fel ca viziunea sa politică“: în viaţa sa profesională era „atât socialist, cât şi naţionalist fervent“, iar în viaţa sa personală era „şi homosexual, şi heterosexual“.

Totuşi, unii experţi rămân sceptici cu privire la caracterul ştiinţific al acestui raport. Asta pentru că, spun ei, documentul are la bază „o analiză psihologică îndoielnică“. De altfel, raportul, care are 70 de pagini, conţine speculaţii potrivit cărora mamei lui Adolf Hitler i-ar fi plăcut „să fie agresată fizic de soţul ei, tatăl viitorului dictator“, însă nu sunt prezentate dovezi în acest sens.

Sursa: adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister