Connect with us

Dezvăluiri

O înregistrare secretă cu vocea lui Hitler cuprinde dezvăluiri care au influențat decisiv soarta României

Published

on

Înregistrarea s-a petrecut în 1942 şi reprezintă o conversaţie secretă între Adolf Hitler şi Carl Gustaf Emil Mannerheim, mareşalul Finlandei.

În înregistrare se vorbeşte şi despre rezervele de petrol româneşti, extrem de vitale pentru tancurile germane, dar şi oferirea Basarabiei drept garanţie către Uniunea Sovietică, prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Thor Damen, un inginer finlandez de la compania de radio Yle, trebuia să înregistreze discursurile cu ocazia zilei de naştere a lui Mannerheim, relatează War History Online.

Damen a lăsat magnetofonul pornit chiar şi după ce conversaţia a devenit privată. A reuşit să înregistreze 11 minute din această discuţie. Pentru că Hitler nu permitea nimănui să îl înregistreze fără să fie pregătit, această înregistrare devine singura cunoscută care a imortalizat vocea normală a lui Hitler.

Atunci când SS a realizat că Damen înregistra, i-au cerut să se oprească. Caseta a ajuns la Kustaa Vilkuna, şeful oficiului de cenzură. S-a întors la Yle abia în 1957. După câţiva ani, aceasta a fost făcută publică.

Discuţia are în vedere puncte esenţiale din acel moment al războiului. Deşi invazia iniţială a Uniunii Sovietice a fost un succes, expansiunea a încetinit pe măsură ce se apropiau de Moscova, astfel Hitler dorea ca aliaţii săi să intervină pe frontul de est. Aşadar, înregistrarea conţine eşecul Operaţiunii Barbarossa, înfrângerile italienilor în Africa de Nord, Iugoslavia şi Albania, armamentul  Uniunii Sovietice şi rezervele de petrol din România.

În 1942 a venit oficial să îl felicite pe Mannerheim de ziua sa de naştere. Pentru a nu părea o vizită de stat, aceştia s-au întâlnit în Imatra în sudul Finlandei, nu în capitala finlandeză.

Transcriptul acestei discuţii urmează mai jos:

Hitler: Un pericol foarte mare, probabil cel mai mare – o dimensiune pe care doar o putem estima. Nu am înţeles cât de puternic acest stat (URSS) era înarmat.

Mannerheim: Nu, nu ne-am gândit la asta.

Hitler: Nu, nici eu.

Mannerheim: În timpul Războiului de Iarnă nici nu ne-am gândit la asta, desigur.

Hitler: Da.

Mannerheim: Dar acum nu este niciun dubiu cu privire la ce au în depozit.

Hitler: Absolut, acesta este… aveau cel mai imens armament pe care oamenii îl puteau imagina. Ei bine, dacă cineva îmi spunea că o ţară putea porni cu 35.000 de tancuri, i-aş fi spus: „Eşti nebun!”.

Mannerheim: 35?

Hitler: 35 de mii de tancuri.

Altă voce în fundal: 35.000 de tancuri! Da!

Hitler: Am distrus până acum mai mult de 34.000 de tancuri. Dacă cineva îmi spunea asta, aş fi spus… Dacă unul dintre generalii mei mi-ar fi spus că o naţiune are 35.000 de tancuri aş fi spus: „Tu, domnul meu, vezi totul dublat sau înzecit. Eşti nebun, vezi fantome”.

Acesta este lucrul pe care îl văd posibil. Ţi-am spus mai devreme că am găsit fabrici, una dintre ele la Kramatorskaja, spre exemplu, acum doi ani erau doar câteva sute (de tancuri). Nu ştiam nimic.

Astăzi, există o uzină de tancuri, unde doar în prima tură mai mult de 30.000 şi toată ziua mai mult de 60.000 de oameni lucrau la o singură uzină de tancuri! O fabrică imensă! Mase de muncitori care cu siguranţă trăiau ca animalele şi…

Altă voce din fundal (întrerupe): În zona Doneţk?

Hitler: În zona Doneţk.

Mannerheim: Ei bine, dacă iei în considerare că au avut 20 – 25 de ani de libertate de a se înarma…

Hitler (întrerupe): A fost incredibil.

Mannerheim: Şi totul – totul cheltuit pe armament.

Hitler: Doar pe armament.

Mannerheim: Doar pe armament.

Hitler: Doar că, aşa cum am spus şi preşedintelui tău înainte – nu aveam nicio idee despre asta. Dacă aveam o idee, era şi mai greu pentru mine, dar aş fi luat oricum decizia de a invada, pentru că nu era altă posibilitate. Era sigur deja din iarna lui ’39-’40 că războiul a început. Aveam doar acest coşmar, dar e mai mult! Pentru că un război pe două fronturi ar fi fost imposibil – ne-ar fi înfrânt.

Astăzi, vedem mai clar – ceea ce am văzut în acel timp – ne-ar fi înfrânt. Şi aş fi dorit – am vrut la început – din toamna lui ’39 să conduc campania în vest – dar vremea rea ne-a oprit.

Tot armamentul nostru, ştii că este doar pentru vreme foarte bună. Este foarte capabil, foarte bun, dar din păcate este doar pentru vreme bună. Am văzut asta în război. Armele noastre au fost făcute în mod natural pentru vest şi toţi am crezut, şi a fost adevărat până în acel timp, după cum era opinia timpurilor mai vechi, că nu poţi porni un război iarna.

Şi noi, de asemenea, am avut tancurile germane care nu erau testate pentru timp de iarnă. Am condus teste pentru a demonstra că era imposibil să pornim războaie iarna, care este un punct de plecare diferit (faţă de al sovieticilor). În toamna anului 1939 am întâlnit această problemă. Voiam cu disperare să atac şi am crezut sigur că putem termina Franţa 15în şase săptămâni.

Totuşi, am înfruntat întrebarea dacă ne puteam cel puţin să ne mişcăm – ploua continuu. Şi ştiu zonele din Franţa foarte bine şi nu puteam ignora opiniile multor generali de ai mei că – probabil – tancurile noastre nu puteau fi eficiente, că Luftwaffe nu putea fi eficient de pe aeroporturile noastre din cauza ploii.

Eu însumi ştiu nordul Franţei. Ştii, am servit în Marele Război timp de patru ani. Astfel, a avut loc întârzierea. Dacă în ’39 eliminam Franţa, atunci istoria lumii se schimba. Dar a trebuit să aştept până în 1940 şi, din nefericire, nu se putea până în mai. Doar pe 10 mai a fost prima zi frumoasă – iar în acea zi am atacat imediat. Am dat ordinul de atac pe 10 Armatei a opta. Apoi a trebuit să conducem acest transfer imens al diviziilor noastre din vest spre est.

Prima dată ocuparea ei, apoi a trebuit să ocupăm Norvegia, iar în acelaşi timp am înfruntat – pot spune acum un mare ghinion – slăbiciunea Italiei. Pentru că, prima dată, situaţia din nordul Africii, apoi a doua oară, situaţia din Albania şi Grecia – un mare ghinion. A trebuit să ajutăm. Aceasta a însemnat pentru noi împărţirea Luftwaffe, împărţirea blindatelor în timp ce pregăteam armata în est.

Trebuia să predăm, dintr-o singură lovitură, două divizii, două întregi divizii, iar a treia a fost adăugată ulterior – şi a trebuit să înlocuim pierderile constante şi foarte severe de aici. Era o luptă sângeroasă în deşert.

Acest lucru era în mod natural inevitabil, ştii. Am avut o conversaţie cu Molotov (ministrul sovietic) în acel timp, şi era absolut sigur că Molotv a renunţat la ideea de a porni un război şi am renunţat la decizia de a porni un război, şi am dorit – imposibil – să îi anticipez mişcarea. Pentru că cererile pe care le-a adus acest om erau în mod clar destinate pentru a conduce Europa. Apoi l-am avut – nu în mod public (neinteligibil).

Deja din toamna lui 1940 am înfruntat întrebarea dacă să considerăm ruperea (legăturilor cu URSS). În acel timp, am sfătuit guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să acţioneze trăgând de timp în această chestiune – pentru că m-am temut întotdeauna că Rusia ar ataca România şi ar ocupa zona petrolieră şi am fi fost pregătiţi în toamna târzie a lui 1940. Dacă Rusia ocupa sondele petroliere româneşti, atunci Germania ar fi pierdut. Ar fi fost nevoie de doar 60 de divizii ruseşti pentru a realiza acest lucru.

În România nu aveam desigur la acel timp unităţi importante. Guvernul României s-a aliat cu noi doar recent – şi ce aveam acolo era ridicol. Ei (ruşii) trebuiau doar să ocupe sondele petroliere. Desigur, cu armele noastre nu puteam porni un război în septembrie sau octombrie. Era ceva în afara consideraţiei. În mod normal, transferul spre est nu are încă atât de avansat. Desigur, unităţile trebuiau întâi să reconsolideze frontul de vest.

Prima dată, armamentele trebuiau recondiţionate pentru că şi noi am avut pierderi în campania din vest. Era imposibil să atacăm înainte de primăvara lui 1941. Şi dacă ruşii în acel timp – în toamna lui 1940 – ocupau România – luând sondele petroliere, atunci am fi fost neajutoraţi în 1941.

Altă voce din fundal: Fără petrol…

Hitler (întrerupând): Aveam producţie germană imensă: totuşi, cererile Luftwaffe, ale divizilor de panzere – erau cu adevărat mari. Este un nivel de consum care depăşeşte orice imaginaţie. Iar fără cele 4 -5 milioane de tone de petrol românesc, nu puteam duce acest război – şi trebuia să renunţăm – ceea ce ar fi fost îngrijorarea mea principală.

Aşadar am dorit, cu perioada de negocieri încă suficient de puternică să contracarez costurile mari (de la Moscova) pentru că ruşii ştiau că eram ocupaţi în vest.

Puteau stoarce tot de la noi. Doar când Molotov a vizitat, i-am spus că cererile lor numeroase sunt inacceptabile pentru noi. Cu aceasta negocierile au venit la un sfârşit abrupt în aceeaşi dimineaţă.

Au fost patru puncte. Primul punct era, care implica Finlanda, că aveau libertatea să se protejeze împotriva ameninţării finlandeze. I-am spus „nu vrei să îmi spui că Finlanda vă ameninţă!” Dar a zis: „În Finlanda s-au luat acţiuni împotriva prietenilor Uniunii Sovietice”.

Ar fi (luat acţiune) împotriva societăţii noastre – împotriva noastră – ne-ar fi persecutat continuu şi o mare putere nu poate fi ameninţată de o ţară mică.

Am spus „existenţa ta nu este ameninţată de Finlanda! Nu vrei să îmi spui că…

Mannerheim: Ridicol!

Hitler: „…existenţa ta este ameninţată de Finlanda?! „Ei bine, (a spus) este o morală – ameninţare făcută împotriva unei mari puteri, iar ceea ce făcea Finlanda ţinea de morală – o ameninţare la existenţa morală”. Apoi i-am spus că nu vom mai participa la un război în Marea Baltică ca simpli spectatori. În replică m-a întrebat cum vedeam poziţia noastră în România.

Ştii, le-am oferit o garanţie. (Voia să ştie) dacă acea garaţie era de asemenea direcţionată împotriva Rusiei? Şi atunci i-am spus: „nu cred că este direcţionată împotriva voastră, pentru că nu cred că ai intenţia de a ataca România. Mereu ai spus că Basarabia este a voastră, dar nu ai spus niciodată că vrei să ataci România”.

„Da”, mi-a spus, dar voia să ştie mai sigur că această garanţie… (se deschide o uşă iar înregistrarea se opreşte).

Sursa: descopera.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dezvăluiri

S-a născut în 1828. Imagini video cu cel mai bătrân român care a trăit vreodată. Un cioban din Oltenia, Ilie Stamate

Published

on

O viaţă liniştită şi o dietă fără carne, dar cu multe verdeţuri. Acestea ar fi fost secretele longevităţii unui cioban din Oltenia care este personajul principal al unui documentar din colecţia British Pathé.

Filmuleţul îl prezintă pe Ilie Stamate, din satul Firizu din Mehedinţi, care ar fi murit la vârsta de 138 de ani.

O echipă Digi24 a stat de vorbă cu oamenii care l-au cunoscut pe matusalemicul oltean.

„În vremea revoluţiei din 1848 era flăcău în toată firea, avea douăzeci de ani. 49 de ani la 1877. 86 la izbucnirea primului război mondial. Şi 135 de ani la intrarea Ştiinţei Craiova în categoria A. Decanul de vârstă al ţării este bine-nţeles oltean.”

Un bărbat sprinten, cu barba sură şi îngrijită. Aşa şi-l amintesc săteni din Firizu pe moş Mandău. Printre cei care l-au cunoscut se află şi actualul decanul de vârstă al localnicilor, care are doar 99 de ani.

„A mai trăit el mult în urmă, i-a făcut primarul casă”, povestește un localnic. Unii dintre localnici cred că Ilie Stamate a trăit foarte mult pentru că a avut o viață liniștită. Alții spun că secretul său a fost dieta compusă în principal din verdețuri.„Era un om slab, trăia din animale, ciobănitul era activitatea lui, griji prea multe nu a avut”, spune un alt localnic.

„Moș Măndău, 112 ani, cam așa, nu a mâncat carne în viața lui, a mâncat numai urzici și dragavei”, consideră un altul.
„Când eram mici, venea de la serbarea de 23 August, ne aducea bomboane, ne duceam pe la el în vizită”, își amintește Ion Mogoșanu, strănepotul lui Ilie Stamate.
În registrul primăriei figureaza că moş Măndău ar fi trăit doar 96 ani.

„Nu se ştia anul când s-a născut și au zis: hai să punem si noi un an, ca să nu fie registrul fără an de naștere, au ajuns la concluzia să pună anul 1872, dar nu cred, am avut bătrâni de 90 de ani și spuneau că tot bătrân l-au știut”, declară Andronie Grigorie, primarul comunei Ilovăț.

“Nu se stie cati ani a avut cand a murit. Era un om batran, zicea ca la razboiul cu turcii el afacut de garda pe aici pe dealurile astea, dar nu s-au gasit actele lui. El nu e nascut aici in sat, s-au ghidat asa dupa ce a spus el. El a fost cioban la vite, umbla pe timp de iarna cu pieptul gol, el nu stia de frig, de nimic. Ningea pe el acolo la oi, unde era cioban si nu avea nimic, desi dormea afara”, spune Mihai Moti, fostul vecin al lui Ilie Stamate.

„Cand am venit l-am prins aici in sat, venea aici la el de pe la partid, cum era in vremurile acelea si ii aducea paine. Spunea ca el a mancat mai mult de astea vegetale, urzici, dragavei, nu carne. Avea carne, dar zicea ca nu e buna si ca tine capre ca sa bea lapte de capra”, spune si Maria Mantog, o localnica din Firizu (Mehedinti).

„L-am prins in viata, era un batran cu barba, cu parul alb, mergea in boata, avea niste oi cu care se ducea in vale. Veneau incontinuu masini de pe la Severin la el acasa fiindca era cel mai batran om din Romania si se auzise pana la Bucuresti.
Era un om bun, nu se certa cu nimeni. Manca mai mult verdeturi, numai ce producea prin gospodarie”, isi aminteste Constantin Negoita.

Despre el se ştie că a fost căsătorit mai bine de 50 de ani cu soţia lui, Stanca, după care a mai avut două neveste . Documentarul British Pathé susţine insa că Ilie Stamate s-a născut în 1828 şi a murit la vârsta de 138 de ani, în 1966.

Surse: digi24.ro, adevarul.ro

Citește mai departe>>

Dezvăluiri

Istorii insangerate. Surorile Papin – Menajerele ucigașe care au zguduit Franța

Published

on

Surorile Papin nu sunt cunoscute pentru vreo realizare extraordinară, ci pentru crimele pe care le-au comis. In nord-vestul Franței se află Le Mans, oraș cunoscut mai ales pentru celebra cursă de mașini care are loc aici o dată pe an, „Cursa de 24 de ore de la Le Mans”. Însă, dacă te vei uita pe articolul de pe Wikipedia despre Le Mans, în secțiunea cu oameni notabili, vei descoperi o mențiune interesantă pe poziția a șaptea din listă: surorile Papin.

Printre 20 de diferiți aristocrați, preoți și muzicieni celebri se află numele lui Christine și Lea Papin. Surorile Papin au oferit orașului o celebritate infamă, care ar fi fost greu de dobândit în alte condiții.

Surorile Papin nu sunt cunoscute pentru vreo realizare extraordinară. Ele sunt celebre pentru că le-au ucis, într-un mod îngrozitor, pe angajatoarea lor și pe fiica acesteia, în 1933.

Iată povestea lor

Familia Papin

Lea și Christine Papin erau niște menajere liniștite din Le Mans, Franța

Surorile Papin proveneau dintr-o familie cu probleme din Le Mans. Mama lor era Clemence Derre, iar tatăl lor se numea Gustave Papin. Deși circulau zvonuri care spuneau că Clemence avea o aventură cu șeful ei, Gustave o iubea.

În octombrie 1901, când Clemence a rămas însărcinată, Gustave s-a căsătorit cu ea. Emilia Papin s-a născut în februarie 1902.

Însă Gustave se întreba mereu dacă Clemence își continua aventura. El s-a hotărât să-și caute o slujbă în alt oraș, pentru a o duce pe Clemence departe de Le Mans.

La vreo doi ani după ce s-a născut Emilia, Gustave i-a spus soției sale că își va lua o slujbă nouă într-un alt oraș. Clemence a amenințat că se va sinucide dacă va trebui să părăsească Le Mans și acest lucru a întărit bănuiala lui Gustave că soția sa avea, într-adevăr, o aventură.

După ce Clemence și-a venit în fire, cei doi s-au mutat și au început o viață nouă. Relația lor devenea din ce în ce mai volatilă.

Relatările spun că Clemence nu arăta deloc afecțiune pentru copiii și soțul ei și că era o persoană instabilă. De aceea, Gustave s-a apucat de băut.

Când Emilia avea 9 sau 10 ani, Clemence a trimis-o la orfelinatul catolic Bon Pasteur. Mai târziu, a apărut informația conform căreia tatăl ei o violase.

Emilia Papin s-a alăturat mănăstirii care deținea orfelinatul și a devenit călugăriță. Clemence născuse încă alți doi copii pe care ea și soțul ei i-au trimis de la o vârstă fragedă la orfelinat.
Surorile Papin

Christine era un copil dificil. Ea s-a născut în 1905 și era copilul mijlociu al familiei. Curând după ce s-a născut, părinții ei au dat-o în grija surorii lui Gustave, care s-a bucurat să o aibă în casă.

Christine a rămas la mătușa ei vreme de 7 ani, după care a intrat într-un orfelinat catolic. Deși Christine voia să intre la mănăstire, mama ei nu îi dădea voie și mai târziu a angajat-o.

Christine avea o inteligență medie și o personalitate mai puternică și mai deschisă decât Lea. Angajatorii ei au relatat faptul că putea deveni uneori insolentă, dar muncea din greu și era o bucătăreasă bună.

Lea era cea timidă. Născută în 1911, era cea mai mică dintre cele trei fete. Evaluările indică faptul că Lea avea o inteligență ceva mai scăzută decât sora ei și era introvertită, tăcută și ascultătoare.

Din copilărie, Lea crescuse la fratele mamei ei până când acesta murise și apoi a stat într-un orfelinat catolic până când a împlinit 15 ani.

Casa Lancelin din strada Bruyere, numărul 6

Christine și Lea Papin aveau acum vârsta potrivită pentru muncă. În 1926, au avut norocul de a primi amândouă slujbe în Le Mans în casa familiei Lancelin.
surorile papin

Casa din Strada Bruyere, din Le Mans, unde surorile Papin au comis crima oribilă. Foto: captură Google Streetview

Aici locuiau avocatul pensionat Lancelin, soția sa, Leonie, și fiica lor adultă, Genevieve. Christine era bucătăreasa familiei, în timp ce Lea făcea curățenie în casă.

Majoritatea relatărilor spun că surorile Papin erau fete de treabă și menajere model. În fiecare duminică se îmbrăcau frumos și mergeau la biserică și aveau reputația de a munci din greu și de a avea un comportament potrivit.

Fiind mai degrabă nesociabile, surorile Papin preferau compania pe care și-o țineau una alteia. În fiecare zi, aveau o pauză de două ore după prânz.

Însă, în loc să iasă să se bucure de lumina zilei, rămâneau în dormitorul lor. În 1933, surorile Papin se aflau în casa Lancelin deja de 6 ani.

Christine avea 27 de ani și Lea avea 21 de ani. Pe data de 2 februarie a acelui an, doamna Lancelin și fiica ei au sosit acasă pe înserate, în jurul orei cinci și jumătate, când locuința era în mare parte scufundată în întuneric.

Era pentru a doua oară într-o săptămână când fierul de călcat care funcționa prost cauzase arderea siguranței electrice, în timp ce Christine călca hainele. Ciudat este faptul că fierul tocmai fusese luat în acea zi de la persoana care îl reparase și care spusese că nu îi găsea niciun defect.

Când Christine i-a spus doamnei Lancelin că fierul de călcat se stricase din nou, doamna s-a înfuriat și a izbucnit o ceartă. Desigur, mai existaseră dificultăți și în trecut.

Doamna Lancelin insista mereu ca treburile casnice să fie bine făcute. Ea obișnuia să-și pună mănușile albe și să verifice dacă praful fusese bine șters, comenta în mod regulat privitor la felul în care gătea Christine și o obliga pe Lea să curețe din nou atunci când descoperea că nu curățase bine o porțiune a casei.

Însă, de data asta, lucrurile au luat o altă turnură…

Crima secolului

Christine și-a pierdut cumpătul. Aflată la capătul scărilor care duceau la primul etaj, Christine a sărit pe Genevieve și i-a scos ochii cu degetele.

Lea s-a alăturat repede luptei și a pus mâna pe doamna Lancelin. Christine i-a spus să-i scoată ochii doamnei, apoi a fugit în bucătărie să ia un cuțit și un ciocan.

A urcat înapoi scările pe care celelalte încă se luptau și le-a lovit cu cuțitul pe mamă și pe fiică. Surorile Papin au folosit un ulcior de cositor aflat pe o masă în capul scărilor ca să le lovească în cap pe femeile Lancelin.

Experții estimează că incidentul a durat cam 30 de minute. Rezultatul final a fost că menajerele le-au ucis cu violență pe amândouă femeile.

Domnul Lancelin și ginerele său au sosit acasă cândva între orele 18:30 și 19:00. Ușa era zăvorâtă pe dinăuntru și cei doi bărbați nu au putut intra, deși știau că cineva trebuie să fie acasă.

Casa era scufundată în întuneric, cu excepția unei licăriri fade, care venea de la etaj. Totul părea foarte suspect, așa că cei doi s-au dus la poliție să ceară ajutor.

Investigația

O publicație le-a poreclit pe cele două surori „oile furioase”

După ce au intrat în casă, polițiștii au urcat scările și au descoperit scena macabră. Cele mai multe răni erau la capetele și fețele victimelor.

Totuși, pe picioarele și fesele fiicei se aflau urme de tăieturi adânci de cuțit. Amândouă femeile erau de nerecunoscut, fiindcă fețele le fuseseră complet distruse.

Dinții erau împrăștiați prin cameră și unul dintre ochii lui Genevieve se afla pe treapta din capătul șirului de scări. Mai târziu, investigatorii au găsit celălalt ochi sub corpul ei.

Ambii ochi ai doamnei Lancelin se aflau în eșarfa de la gâtul ei. Cadavrul ei era întins pe spate, cu picioarele desfăcute și cu un singur pantof rămas pe unul dintre ele.

Cadavrul lui Genevieve stătea întins cu fața în jos. Lângă coapsa ei dreaptă se afla un cuțit de bucătărie însângerat, cu un mâner de culoare închisă.

Întreaga scenă era acoperită de sânge. Sângele ajunsese și pe pereți, la doi metri deasupra cadavrelor.

După ce polițiștii au descoperit cadavrele, au căutat și în restul casei. În mintea lor, se întrebau dacă ucigașul le făcuse același lucru și celor două surori Papin.

Însă când investigatorii au ajuns în camera menajerelor, ușa era încuiată. Un lăcătuș a venit pentru a deschide ușa și când polițiștii au deschis-o, le-au găsit pe cele două fete în pat, cu halatele pe ele (unele surse spun că erau dezbrăcate).

Pe un scaun de lângă pat se afla ciocanul însângerat, cu fire de păr lipite de el. Polițiștii le-au întrebat ce se întâmplase și cele două surori și-au mărturisit imediat crima.
Notă

Potrivit lui Frederic Chauvaud, autorul cărții Crima îngrozitoare a surorilor Papin, investigatorii au găsit victimele cu fustele ridicate și cu lenjeria trasă în jos.

La acea vreme în Franța, ar fi fost nepotrivit să se facă fotografii în care organe genitale să fie expuse, așa că investigatorii (poate chiar jurnaliștii) au tras înapoi fustele victimelor, înainte ca poliția să termine investigația.

Arestul și procesul

Polițiștii le-au arestat pe surori și le-au luat în custodie. Christine a devenit neliniștită și a făcut niște crize de disperare atunci când a fost separată de sora ei.

În cele din urmă, autoritățile le-au permis surorilor să se întâlnească. Relatările spun că Christine a vorbit și s-a purtat într-un fel care sugera faptul că întrețineau relații sexuale.

Tribunalul a numit trei doctori care să le evalueze psihologic pe surori, pentru a determina dacă erau sau nu normale. Christine manifesta indiferență față de lume și a indicat faptul că nu se simțea atașată de nimeni în afară de Lea.

Doctorii au spus că afecțiunea lui Christine era de devotament familial și nu au detectat nicio urmă de conținut sexual. Pe de altă parte, Lea o privea pe Christine ca pe o figură maternă.

Evaluarea a stabilit faptul că cele două nu sufereau de tulburări mentale patologice. Doctorii au spus că fetele erau normale și că legătura lor neobișnuit de apropiată a făcut ca amândouă să acționeze împreună și că erau amândouă la fel de vinovate pentru crimă.

La proces, jurații au avut nevoie de doar 40 de minute pentru a delibera. Bineînțeles, le-au declarat vinovate pe cele două surori. Lea a primit o sentință de 10 ani de închisoare.

Christine trebuia să fie ghilotinată, însă sentința i-a fost comutată în închisoare pe viață.
De ce și-au ucis surorile angajatorii?

Dubla crimă brutală a înfuriat orașul și a șocat Franța. Publicul nu mai întâlnise o astfel de brutalitate. Mulți au început să se întrebe de ce două fete (care, potrivit relatărilor, erau cumsecade și fuseseră tratate bine) ar fi putut să aibă o ură atât de adâncă încât să comită aceste crime.

Crimele erau destul de odioase oricum, însă scoaterea ochilor cu degetele era un act de o sălbăticie animalică. Psihoterapeuții, filosofii, scriitorii și alții au început să vină cu teorii.

La procesul din 1933: Lea Papin (în spate în stânga) și Christine Papin (în spate în dreapta)

Unii intelectuali simpatizau cu fetele și lupta lor de clasă. Ei vedeau crima ca o reflexie a diferențelor opresive între clase.

Alții spuneau că deoarece fetele avuseseră o slujbă bună la o familie de treabă, mâncau aceeași mâncare ca și familia și aveau un salariu lunar generos, nu exista niciun motiv logic pentru o astfel de crimă.

Era vorba de ceva înrădăcinat în copilăria surorilor? Unele surse spun că fuseseră lipsite de dragoste și afecțiune. Dar chiar așa să fi stat lucrurile?

Își petrecuseră anii de formare departe de instabilitatea casei părintești, cu membri ai familiei care se presupunea că le iubiseră. Deși trebuiseră până la urmă să meargă la un orfelinat catolic, nu există dovezi că ar fi suferit sau că nu ar fi fost îngrijite.

Cea de-a treia identitate

La proces, un al patrulea doctor a depus mărturie. Acesta a spus că fetele nu puteau fi considerate normale.

Doctorul a propus teoria conform căreia relația dintre cele două surori dusese la contopirea completă a personalităților lor și că Lea își pierduse personalitatea în favoarea personalității mai puternice a lui Christine.

În esență, nu exista nicio „Christine” și nicio „Lea”. Ucigașul era, de fapt, personalitatea contopită a celor două surori – o a treia identitate. În întreaga lume, psihoterapeuții au căutat un diagnostic.

„Cele două surori par să fi suferit de ceea ce se cheamă boală paranoică comună. Această boală apare în cadrul grupurilor mici sau a cuplurilor care se izolează de lume.

Adeseori, acestea duc o existență intensă și introvertită, cu o percepție paranoică a lumii înconjurătoare. În cazul acestei boli, este tipic ca un partener să îl domine pe celălalt și surorile Papin par a fi un exemplu perfect.”

Însă a apărut și o teorie mai senzațională. Descoperise cumva doamna Lancelin că surorile aveau o relație homosexuală incestuoasă?

Văzuse ceva ce nu trebuia să vadă, acesta fiind motivul pentru care fetele i-au scos ochii cu mâinile goale?
Ce s-a întâmplat cu surorile Papin?

Fără sora ei, lui Christine nu i-a fost bine în închisoare. A dat dovadă de puseuri de nebunie și a devenit depresivă și disperată, refuzând în cele din urmă să mănânce.

Oficialii închisorii au transferat-o într-o instituție pentru bolnavi mintali. Însă ea a continuat să se înfometeze până când a murit, în mai 1937.

Pe de altă parte, Lea Papin a dat dovadă de un comportament exemplar și a fost eliberată după 8 ani. În 1941 a devenit o femeie liberă.

A locuit cu mama ei în Nantes, Franța, sub un nume fals și a lucrat în domeniul hotelier. Unele relatări spun că a murit în 1982.

Totuși, în anul 2000, când lucra la filmul În căutarea surorilor Papin, Claude Ventura susține că a descoperit-o pe Lea în viață, într-un ospiciu din Franța.

Femeia suferise un accident cerebral și era paralizată parțial și incapabilă să vorbească. A murit în 2001.
O privire de ansamblu

După crime, a existat un val de gânduri, emoții și temeri. Primul stadiu a fost șocul și indignarea. Apoi, a apărut întrebarea: De ce au făcut-o?

Apoi, au apărut reflecțiile privitoare la imaginea de ansamblu. Surorile comiseseră această crimă fiindcă existau elemente negative în societate, defecte ale structurii sociale, neajunsuri ale orfelinatelor catolice sau prea multă opresiune și persecuție?

Trebuia reformată societatea în întregul ei? Nu este clar dacă dubla crimă din Le Mans a avut drept rezultat vreo schimbare socială majoră.

Este, însă, sigur faptul că, aproape un secol mai târziu, orașul din nord-vestul Franței este în continuare celebru numai pentru cursa de mașini organizată acolo.

Însă, chiar și astăzi, crima sălbatică de pe strada Bruyere numărul 6 din data de 2 februarie 1933 are un ecou puternic în acest loc.

sursa incredibilia.ro

Citește mai departe>>

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister