Connect with us

Diverse

Istoria dejecţiilor lumii. Timp de secole, oamenii au trăit în propriile mizerii

Published

on

Până la introducerea canalizării şi la viaţa civilizată pe care o cunoaştem azi, au trecut secole de mizerie cumplită. În lipsa canalizării, oamenii îşi făceau nevoile în casă şi aruncau dejecţiile pe uliţe, uneori direct de la ferestre.

„Ciubărul în care urinau domnii din Braşov“

Până în 1907, în Braşov, n-a existat niciun sistem de canalizare. Pentru aducerea apei potabile, se găsiseră soluţii, dar pentru cea reziduală, erau doar şanţuri în care se strângeau mizeriile oraşului şi care degajau mirosuri cumplite. În vremea lui George Bariţiu, de exemplu, gunoiul şi hoiturile se aruncau sub Tâmpa, iar oamenii îşi făceau nevoile în găleţi, pe care le deversau în aceleaşi şanţuri sau în drum. În cel mai bun caz, în curţile celor bogaţi, erau latrine, pe care, după cum spune Sextil Puşcariu, le golea „Mark cel aspru la vorbă, un om mărunţel şi bărbos. Toţi braşovenii îl cunoşteau, căci el avea folositoarea meserie de curăţitor al haznalelor“. Vidanjorul Braşovului lucra doar noaptea. Treaba lui era să transfere dejecţiile în butoaie, pe care le căra cu căruţa, răspândind „un parfum penetrant în tot oraşul, de aveai impresia că e dus la mormânt un doge veneţian“. Aşa că, dacă voiai să deschizi fereastra pentru o gură de aer curat, te izbea o duhoare greu de suportat. La sfârşitul secolului al XIX-lea, doar două-trei case aveau băi. Braşovenii nu ştiau de toaletă privată, de una publică, nici atât. Oamenii simpli îşi făceau nevoile pe ziduri, numai cei cu stare socială aveau voie să folosească locul special amenajat la „casină“, după poartă: „un ciubăr în care urinau domnii“. Urina era colectată şi folosită la vopsitul lânii. Din când în când, canalele care colectau mizeria şcheienilor erau curăţate, iar prin grămezile de mizerii scormoneau ţiganii „căutând zdrenţe şi oase. Uneori aveau noroc să găsească, înainte ca gunoiul să fie cărat si depozitat în gropile de la Sprenghi, şi câte o linguriţă strâmbă sau un cercel pierdut“.

Cei care curăţau canalizarea erau edilii

Introducerea reţelei de canalizare a fost o mare uşurare, „viaţa la Braşov s-a simplificat atât de mult şi mai ales atât de repede, încât peste câţiva ani nimeni nu mai ştia cât de greu fusese înainte“. Dar nu numai braşovenii trăiau în propriile mizerii, întreaga omenire a întârziat enorm cu adoptarea igienei. Nu pentru că nu se descoperiseră deja soluţii, ci pentru că, se pare, oamenilor nu le prea păsa şi nu ştiau că există o legătură între murdărie şi boli. Toaleta şi canalizarea nu sunt invenţii recente. Se pare că au apărut acum circa 5.000 de ani, în India, numai că reziduurile, deşi erau colectate din locuri special amenajate, ajungeau tot în stradă. Şi, oricum, erau numai pentru nobili, restul lumii folosea groapa. Grecii şi romanii, însă, erau mari admiratori ai toaletelor. În palatul Knossos, din insula Creta, aristocraţii mergeau la toalete de marmură, la care se trăgea şi apa. Romanii preferau să se slobozească în grup, în timp ce conversau între ei. Existau la Roma, în secolul III, 144 de latrine publice, în care, în aceeaşi încăpere, cîte 20-30 de persoane se aşezau pe toalete pe sub care curgea un pârâiaş. Foloseau în comun până şi buretele care ţinea loc de hârtie igienică.

Aceste „Cacatorum“-uri erau surse serioase de boli. Reţeaua de canalizare se numea „cloaca maxima” şi deservea 1 milion de utilizatori. Canalele erau curăţate de funcţionari publici numiţi edili. Oamenii de rând, care locuiau chiar şi în clădiri cu şapte etaje, îşi făceau nevoile într-o oală, pe care o goleau pe fereastră. Cu timpul, s-au construit nişte jgheaburi, care colectau dejecţiile prin gaura din podeaua bucătăriei şi le deversau tot în stradă. Fântânile arteziene, pe care le admirăm şi astăzi, nu aveau un scop estetic, cât unul sanitar: apa dădea pe dinafară, se revărsa pe străzi şi astfel gunoaiele erau împinse în râu.

Parisul, capitala mirosurilor grele

În Evul Mediu, mizeriile pe care azi le trimitem în canalizare erau aruncate tot pe geam, chiar în capul trecătorilor. Uneori, se auzea: „Păzea la apă!“. Dacă în antichitate, gunoaiele înălţau străzile, obligând oamenii să-şi înalţe şi ei casele, în Evul Mediu, grămezile de gunoi din afara oraşului erau metereze de pe care atacau invadatorii. Urina şi fecalele erau colectate în oale de lut, fiind folosite în diagnosticarea bolilor, la vopsirea ţesăturilor sau ca loţiune împotriva razelor solare. În castele, existau mici debarale numite „gaura preotului“, fiindcă aici se ascunseseră preoţii romano-catolici în secolul XVI de persecuţia engleză.

Regii aveau scaune speciale căptuşite cu catifea, iar în loc de hârtie igienică foloseau câlţi de lână. Se spune că palatul Versailles a fost construit de Ludovic al XIV-lea departe de Paris tocmai pentru că regele nu mai putea suporta mirosul pestilenţial de sub geamurile Luvru-ului, palat în care nu exista nici măcar o singură toaletă. Dar, în scurt timp, duhoarea a cuprins şi noua reşedinţă. Mersul la toaletă nu era un act privat nici măcar în castele, nobilele se dădeau pe după perdele şi se uşurau fără ruşine. Iar nobilii, direct de pe balcon. La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, fiindcă ţăranii îşi îngropau excrementele în gropi. La oraş, pe lângă propriile gunoaie, pe străzi aruncau resturi urât mirositoare şi măcelarii, pielarii, tăbăcarii. Din aceste deşeuri infectate mâncau porcii. Doar ploaia mai spăla mizeria stocată în cantităţi greu de imaginat. Colac peste pupăză, fiindcă se credea că baia deschide porii şi favorizează bolile, prin decret regal, s-au închis băile publice.

Citește și:
Un secret bine păstrat. STALIN trebuia să declanșeze pe 14 iulie 1953 cel de-al treilea război mondial

Primul closet a stârnit repulsie

În secolul XV, se făcea baie de două ori pe an. În următorii 200 de ani, baia a ieşit complet din obiceiurile oamenilor. Purtau asupra lor săculeţi cu plante aromate, ca să-şi mascheze mirosul greu. Preoţii catolici îi îndemnau pe oameni să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Isabella de Castillia a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat doar de două ori, la naştere şi la propria nuntă. Lipsa igienei a favorizat devastatoarele epidemii de ciumă din secolele XV şi XVI. Oraşele cu reguli de curăţenie şi sisteme de alimentare cu apă şi de canalizare erau puţine, iar în Europa de Est, deloc. Cu cât localităţile erau mai populate, cu atât focarele de infecţie erau mai mari şi epidemiile mai nimicitoare. Sir John Harington a fost cel care, în 1589, a inventat toaleta cu apă, asemănătoare cu cea de azi. Era din lemn, iar apa se ducea în grădină, degajând un miros fetid pe proprietate. Reginei i-a plăcut maşinăria, dar populaţia n-a fost prea încântată, iar biserica, nici atât, aşa că s-au folosit mai departe oalele de noapte. În următorii 200 de ani, europenii au dus un trai natural, folosind haznale săpate în curţi. În 1775, ceasornicarul londonez Alexander Cummings a patentat un model de closet mai avansat. Trăgând mânerul, supapa culisa, apa uzată de evacua şi vasul se umplea la loc cu apă curată. Joseph Bramah a mers mai departe, punând la punct vârtejul de apă care antrenează reziduurile.

Toaletele au adus moartea

Primele W.C.-uri au fost plasate în colţul camerelor sau în mici dulapuri. Problema era că reziduurile se îmbibau în pământ, infiltrându-se în stratul de apă din care beau cei ai casei sau răbufneau în casele vecinilor.

Oricum, canalele de scurgere ajungeau în stradă şi de aici în râuri. Cu toate că oamenii au înţeles rostul curăţeniei, la începutul secolului XIX, toaletele aduceau moartea. În marile capitale europene, opt din zece copii mureau din cauza contaminării apei potabile. Cartiere întregi din Londra erau inundate de propriile fecale. Holera a făcut ravagii pentru că oamenii nu ştiau că toaletele răspândesc microbi. Ei credeau că bolile sunt trimise de Dumnezeu. Nimeni nu dădea importanţă nevoilor biologice. Trenul care a inaugurat linia între Bristol şi Londra, în 1841, nu avea nici măcar o singură toaletă la bord. Probabil că situaţia ar fi rămas aşa mai departe, dacă n-ar fi crescut nevoia de intimitate. Până atunci, a-ţi face nevoile era considerat ceva natural pentru toţi, indiferent de clasa socială. Dar, deodată, oamenii, în special americanii, au vrut să fie singuri în baie. Sfârşitul anilor 1800 a marcat „epoca de aur a toaletelor“, mecanismele s-au perfecţionat, iar W.C.-urile au început să fie prevăzute în planurile arhitecţilor care proiectau case. Tot mai multe locuinţe au fost dotate cu băi şi racordate la sistemul central de canalizare. Hârtia igienică a apărut în 1895. George Jennings a introdus toaletele publice, plasate în staţii de tren, parcuri sau alte locuri publice. Au apărut chiar şi modele ecologice, cum ar fi dispozitivul lui Vivian Poore, care transforma excrementele în îngrăşământ.

Ce se întâmplă după ce tragem apa?

În secolul XX, a crescut importanţa băii în locuinţe, acestea fiind proiectate la de trei ori dimensiunile  anterioare. Astăzi, tehnologia a creat cele mai uluitoare closeturi, cu muzică, jeturi de aer şi colac încălzit, cu dispozitive de neutralizare a mirosului şi mascare a sunetelor.

Toaleta viitorului însă, oricât ar fi de sofisticată, va suferi de o mare problemă: apa, care se împuţinează tot mai mult pe planetă. De aceea, modelele futuriste nu se mai bazează pe apă, sunt toalete uscate. De fapt, ce se întâmplă după ce tragem apa? Apa reziduală travesează oraşele prin canalele subterane şi ajung în staţii de epurare, cum e cea din Bartolomeu. Aici sunt separate materiile solide de cele lichide. Începând cu 1920, în  toată lumea, apele reziduale au început să fie filtrate, înainte de a fi deversate în natură. Azi, o staţie de epurare ultramodernă procesează 1,3 miliarde de litri zilnic. Deşeurile solide sunt mixate şi transformate în îngrăşământ organic. România e pe ultimul loc în U.E. în privinţa racordării gospodăriilor la reţelele de apă şi canalizare. Din 16.000 de localităţi, 13.000 încă nu au sisteme de canalizare, iar 9 milioane de români nu beneficiază de apă potabilă curentă. Adică jumătate din populaţia României trăieşte în locuinţe fără chiuvetă, fără baie, cu WC în curte sau la capătul holului.

Sursa: monitorulexpres.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Povestea extraordinarei familii Leonida – o familie de genii care a uimit lumea

Published

on

By

Sunt puţine familii în Romania care şi-au adus o contribuţie atât de substanţială în progresul ţării prin absolut toţi membrii ei, fiecare devenind o personalitate în domeniul în care a activat. Este vorba despre membrii familiei Leonida, atinşi de aripa îngerului genialităţii, caractere puternice, de o moralitate ireproşabilă, cu dragoste de oameni, modele atât pentru contemporani cât şi pentru generaţiile de maine.

Cei mai cunoscuţi dintre ei sunt Elisa Leonida Zamfirescu (prima femeie inginer din Europa), Gheorghe Leonida (sculptor în colectivul lui Paul, cu care a realizat celebra statuie Christos Mântuitorul, de pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro), Adela Leonida Paul (medic oftalmolog al Casei Regale, directoare a spitalului „Vatra Luminoasă“) şi Dimitrie Leonida (inginer energetician, creator al Muzeului Tehnic).

Momentul de glorie al acestei familii de români străluciţi începe cu ofiţerul de carieră Anastase Leonida (1849-1918) şi soţia acestuia Matilda (1855-1950). El, român născut în Muntenia, ea franţuzoaică get-beget (înainte de căsătorie se numea Matilde Gill), ba chiar pariziancă de mai multe generaţii.

S-au cunoscut în „micul Paris”, Bucureştiul de sfârşit de secol XIX, şi s-au căsătorit în scurt timp căci, după cum se menţionează în cronicile familiei „se potriveau de minune”. Ea – stilată, elegantă, inteligentă şi de o frumuseţe răpitoare, el – organizat, disciplinat, cu minte sclipitoare şi cu o determinare ieşită din comun.

10 copii şi o viaţă itinerantă

După cum se consemnează  în  lucrarea „Personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti: Familia Leonida” (apărută în 2004 la Bucureşti, ed. Ion Basgan, autori: Gabriel Năstase, Mihai Olteanu, Paul Dudea), familia Leonida a dus o viaţă aproape nomadă, mai ales din cauza faptului că Anastase era nevoit (fiind colonel şi apoi general la arma Geniu) să coordoneze mari lucrări militare şi civile de pe teritoriul foarte tinerei Românii.

Familia l-au urmat, în mod firesc, aşa că, în deceniile următoare, dintre cei 10 copii ai familiei, unul s-a născut la Fălticeni (primul dintre băieţi, Dimitrie, fondatorul Muzeului Tehnic), altul la Vaslui (natalia, cea mai mare dintre fete), alţi şase la Galaţi, iar ceilalţi la Bucureşti.

În ciuda faptului că familia nu a prins rădăcini în oraşele în care a ajuns, toţi cei 10 copii au primit o educaţie de excepţie. Toţi vorbeau fluent mai multe limbi de circulaţie mondială, toţi au învăţat carte şi au exceleat în domeniile în care au activat. Câţiva, însă, n-au fost doar oameni deosebiţi, ci s-au dovedit adevărate genii: Dimitrie Leonida, Gheorghe Leonida, Eliza Leonida Zamfirescu, Adela Leonida Paul şi Natalia Leonida.

Elisa, prima femeie inginer din Europa

Elisa Leonida s-a născut la Galaţi, pe 10 noiembrie 1887 şi a studiat şcoala primară la Galaţi, apoi la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, obţinând bacalaureatul la secţia reală a Liceului „Mihai Viteazul”.

După terminarea liceului, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti (precursoarea Politehnicii din zilele noastre), însă a fost respinsă din start din cauza prejudecăţilor vremii, care refuzau dreptul femeilor de a urma o astfel de facultate. A încercat şi la alte şcoli tehnice din România, însă peste tot a primit acelaşi răspuns, după cum avea să consemneze Eliza Leonida în jurnalul personal: „Locul femeilor este la cratiţă!”

Nemaiavând alternative, dar ferm convinsă că trebuie să devină inginer, pleacă, în anul 1909, în Germania şi se înscrie la Academia Regală Tehnică din Berlin. În fapt, este prima femeie student a acestei universităţi, căci şi în Germania existau prejudecăţi bine înrădăcinate cu privire la rolul femeilor în societate.

Cu timpul, cu răbdare şi dârzenie, a câştigat admiraţia profesorilor şi colegilor. La înmânarea diplomei de absolvire (în anul 1912, cu specializarea „Chimie”), decanul Hoffman ar fi declarat: „Die Fleissigste der Fleissigsten” (cea mai silitoare dintre silitori).

Izbucnirea Primului Război Mondial avea să-i schimbe radical viaţa. Se înscrie în organizaţia „Crucea Roşie“ şi pleacă pe front. I s-a încredinţat chiar conducerea unor spitale de campanie în apropiere de Mărăşeşti, fiind decorată cu ordine şi medalii româneşti şi străine.

Elisa Leonida

Pe front l-a întâlnit şi pe viitorul ei soţ, inginerul Constantin Zamfirescu, nimeni altul decât fratele cunoscutului scriitor Duiliu Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, pe front, în localitatea gălăţeană Ghidigeni (probabil la conacul familiei Hrissoveloni), în 1918. Interesant este că la nuntă a participat şi Regina Maria, momentul consfinţind faptul că între Familia Regală şi familia Leonida existau deja legături strânse.

După război, şi-a reluat activitatea la Institutul Geologic, unde a condus un laborator de analize, în care a elaborat metode originale, raţionalizări, a introdus tehnici noi şi a efectuat studii importante, toate având ca scop cunoaşterea bogăţiilor subsolului ţării noastre.

Doctoriţa genială a Casei Regale

Doctoriţa Adela Leonida Paul s-a născut la Galaţi, în 7 aprilie 1890 şi avea să devină unul dintre cei mai importanţi medici oftalmologi pe care i-a avut România, cu o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea ştiinţei medicale.

În 1918, cu puţin timp înainte de încheierea războiului, îşi ia doctoratul în medicină, la Iaşi, cu lucrarea „Complicaţiile tifosului exantematic la ochi”, obţinând calificativul „Magna Cum Laude“. În Moldova avea să aibă primele contacte cu familia regală a României. În octombrie 1918, în conacul familiei Hrisoveloni din Ghidigeni, o întâlneşte pentru prima oară pe Regina Maria, care venise la nunta lui Constantin Zamfirescu (fratele cunoscutului scriitor Duiliu Zamfirescu), cu Elisa Leonida, sora Adelei şi prima femeie inginer din Europa.

Citește și:
Un secret bine păstrat. STALIN trebuia să declanșeze pe 14 iulie 1953 cel de-al treilea război mondial

După terminarea Primului Război Mondial, Adela revine la Bucureşti şi este numită, la doar 29 de ani, directoare a Orfelinatului de orbi Vatra Luminoasă. Imediat după numire, înfiinţează o tipografie care tipărea în Braille (cu simboluri în relief, astfel încât să poată fi „citite” cu degetele de către orbi), în care se vor tipăr ani de-a rândul manuale pentru clasele primare şi de liceu, atît de necesare şcolilor speciale pentru nevăzători.

Adela Leonida Paul

După numai un an, în 1920, se înfiinţează la Bucureşti Spitalul de Ochi „Vatra Luminoasă”, unde Adela va fi primul director. Deja faima i se răspândise, iar Casa Regală a României o numeşte oftalmolog oficial al Curţii şi o împuterniceşte să o opereze de cataractă pe Regina Maria. Operaţia are succes, iar laudele nu mai contenesc să vină, în presa vremii, la adresa doctoriţei Leonida.

Fondatorul Muzeului Tehnic al României

Dimitrie Leonida s-a născut la 23 mai 1883, la Fălticeni. Şcoala primară a început-o la Galaţi în 1890, clasa a III-a a terminat-o la Buzău, de unde a mers la Bucureşti la şcoala Clemenţa, apoi la Şcoala Primară Petrache Poenaru din Bucureşti.

În anul IV va concepe proiectul „Metropolitanului din Bucureşti”, cu linia principală Gara de Nord-Sf. Gheorghe-Calea Moşilor şi ramificaţia Sf. Gheorghe-Filaret , fiind printre cei dintâi care au propus construirea unei reţele de metrou în Bucureşti, iar proiectul de diplomă va avea ca tema „Complexul hidrotehnic şi hidroenergetic al Bistriţei din regiunea Bicaz”.

Deşi a avut oferte de la renumita firmă Siemens pentru un contract pe 5 ani şi de la Şcoala Politehnică din Charlottenburg pentru un post de asistent, Dimitrie Leonida s-a întors în România în anul 1908, cu titlul de „Elektroingenieur”, şi s-a angajat la Primăria capitalei, unde s-a ocupat de verificarea instalaţiilor electrice noi ce urmau să fie racordate la reţea, problema tramvaielor, abordează problema metroului al cărui prim proiect îl făcuse în anul IV de facultate şi construirea unui canal navigabil Argeş – Bucureşti – Dunăre, cu port la Bucureşti şi centrale hidroelectrice la Bucureşti, Orăşti, Budeşti, Fundeni.

În anul 1908 Dimitrie Leonida a înfiinţat prima Şcoală de Electricieni şi Mecanici din România, care va funcţiona peste 45 de ani şi va pregăti mii de specialişti din domeniul electric şi mecanic. Un an mai târziu, în 1909, a înfiinţat şi primul Muzeu Tehnic din România (actualul Muzeu Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”), pe care îl donează în 1951 statului român prin Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electrotehnice.

Dimitrie Leonida

În anul 1912 a proiectat centrala termoelectrică de la Grozăveşti, iar în anul 1914 a proiectat Centrala de la Botoşani. Împreună cu Nicolae Caranfil (viitorul director al Societăţii Comunale Bucureşti şi al Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate), Christea Niculescu şi prof. Andronescu, a înfiinţat în anul 1913 societatea Energia, prima societate particulară românească din domeniul electrotehnic.

Omul care a sculptat cea mai cunoscută statuie a lui Iisus

Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, în 1892. Când tatăl său, un ofiţer de carieră, a fost nevoit să părăsească oraşul Galaţi, Gheorghe l-a urmat la Bucureşti, unde a absolvit liceul apoi a continuat studiile la departamentul de sculptură a conservatorului de Arte Frumoase.

În 1925, s-a mutat la Paris, unde Paul Landowski tocmai primise contractul pentru realizarea statuii gigantice Christos Mântuitorul din Rio de Janeiro. Gheorghe Leonida a fost angajat de către Landowski să sculpteze capul statuii. Lucrarea a început în 1926 şi a fost finalizată în 1931.

Gheorghe Leonida

Întors în România, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze. A murit în primăvara anului 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei. Lucrările sale pot fi văzute la Castelul Bran, Muzeul Naţional de Artă şi în alte muzee importante din Bucureşti.

Natalia, primul director al Liceului „Regina Maria”

Natalia Leonida, fiica intelectualilor Anastase Leonida şi Matilda Gill, a urmat cursurile liceale în limba franceză la „Notre Dame de Sion” din Galaţi şi pe cele universitare la Facultatea de Litere de la Sorbona (1887–1901), concomitent cu Şcoala Normală Superioară din cadrul aceleiaşi universităţi; şi-a obţinut şi licenţa în filologie modernă la Universitatea Bucureşti (1904).

La reîntoarcerea în ţară a cerut Ministerului Instrucţiunii Publice dreptul de a profesa, fiind repartizată ca profesoară de limba franceză la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, apoi la Liceul externat de fete nr. 1 din Bucureşti. La 1 noiembrie 1927, Natalia Leonida este învestită directoarea acestui liceu, devenit acum „Regina Maria”.

Face eforturi pentru a-l înzestra cu dotări ultramoderne: cabinete, laboratoare, bibliotecă, sală de gimnastică, sală de pregătire pentru Crucea Roşie, sau pentru introducerea unor discipline extraşcolare, de tip european, care să dezvolte, pe lângă intelect, şi patriotismul, cum ar fi „Cercetăşia”.

Talentată pianistă, Natalia avea să o ajute pe sora ei, Adela Leonida Paul, la transcrierea în Braille, în premieră în România, a numeroase partituri muzicale, dar şi a operelor din literatura română şi universală.

Generalul Paul Leonida

Foarte cunoscut a fost şi Paul Leonida (1885-1982) care a avut o carieră militară exemplară. A participat, ca ofiţer, la Primul Război Mondial, iar în Al Doilea Război Mondial avea gradul de general, fiind comandatul Secţiei Operaţiuni din cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcejd

Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Recomandările zilei

Diverse18 ore ago

Povestea extraordinarei familii Leonida – o familie de genii care a uimit lumea

Sunt puţine familii în Romania care şi-au adus o contribuţie atât de substanţială în progresul ţării prin absolut toţi membrii...

Diverse19 ore ago

Deşi nu doare, ficatul dă alte semne prin care „anunţă” că este bolnav. Cel mai simplu test prin care afli dacă ficatul tău e sănătos

Ficatul este cel mai activ organ din corpul uman, din punct de vedere metabolic. În pofida acestui fapt, atunci când...

Diverse3 zile ago

Secretele minţii umane. Cele două mecanisme care ne controlează viaţa şi greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

Psihologul Daniel Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast”...

Medicină3 zile ago

Bioritmul organelor interne și orele de refacere ale acestora. Țineți cont ca acestea au o activitate maximă timp de 2 ore pe zi

Un mecanism important al corpului este bioritmul cotidian al organelor interne. Despre bioritmul corpului uman s-a scris destul de mult,...

Diverse4 zile ago

Zidul dacic – o minune inginerească a lumii antice! Secretul care l-a făcut de nedoborât în faţa armatelor lumii antice

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era...

Diverse5 zile ago

Nervul vag – un miracol al corpului uman! Cel mai lung nerv face conexiunea între minte şi organele vitale

Între starea de spirit şi corpul fizic există o legătură profundă. Această legătură este intermediată de nervul vag, care este...

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister