Articole adăugate recent

Sfânta Coroană de Spini, una dintre Sfintele relicve ale Pătimirilor Domnului aflate la Catedrala Notre Dame din Paris, a fost salvată din puternicul incendiu care s-a produs luni, 15 aprilie. Sfânta Coroană de Spini a fost cercetată de multe ori de comisii formate din medici, fizicieni, chimişti. Cele mai multe dintre acestea confirmă autenticitatea relicvei. Ea poartă veneraţia a cel puţin 16 secole de creştinătate.

În faţa altarului Catedralei Notre-Dame de Paris erau expuse, în trei casete transparente, cele trei relicve sfinte: în centru, cea mai prețioasă și mai venerată – Sfânta Coroană (Cunună) de Spini, în stânga sa, o bucată din Adevărata Cruce, iar la dreapta un cui al Răstignirii.

Peripețiile celei mai prețioase coroane

Identificate și ridicate la cinstirea ce li se cuvenea destul de târziu, lucrurile care aminteau de Patimile Domnului Iisus Hristos au cunoscut multe peripeții de-a lungul celor peste 2000 de ani de existență. Diferitele surse istorice atribuie Sfintei Elena, mama împăratului Constantin al Bizanțului, canonizat și el, meritul descoperirii relicvelor sfinte ale lui Iisus Hristos: lemnul Crucii de răstignire, Coroana de spini, pusă în batjocură pe capul Mântuitorului de către soldații romani, și instrumente ale Patimilor: sulița, cuiele folosite ș.a., pe care le-ar fi depus la Biserica Sfântului Mormânt, ridicată la Ierusalim, din inițiativa sa, la 326.

Referințe făcute la acestea, în timpul persecuțiilor din primele secole, ori povestirile creștinilor, în care își arătau venerația lor în cadrul marilor liturghii de Paște de la Locurile Sfinte au fost confirmate, pe la 409, de Sfântul Paulin de Nole care spune că „spinii cu care Mântuitorul a fost încoronat” constituiau relicve ținute la loc de onoare, împreună cu Crucea pe care a fost răstignit și cu stâlpii la care a fost biciuit în Biserica Muntelui Sion din Ierusalim. Cassiedorus (circa 570) în comentariile sale asupra Psalmilor scrie despre Coroana de spini, printre alte relicve, care au adus gloria Ierusalimului.

La rândul său, Gregory din Tours, în lucrarea De gloria martyri (422) arăta că spinii din coroană erau încă verzi, arătând o prospețime păstrată în mod miraculos. Au urmat mărturiile lui Antonices din Piacenza (secolul 6) ori cele ale călugărului Bernard care arată că, în mod indubitabil, începând cu secolul al V-lea, Coroana cu spini a fost venerată la Ierusalim, unde se mai află, se pare, în anul 870. Pericolele războaielor și ale jafurilor, la care era supus Sfântul Mormânt prin invaziile perșilor, au făcut ca relicvele sfinte să fie transferate la Constantinopol, în capela imperială.

În ciuda unor presupuneri, nu se poate stabili cu exactitate momentul transferării coroanei în capitala Imperiului bizantin. Este sigur că ea apare la Constantinopol spre mijlocul veacului al X-lea, când aflăm că un fragment din relicvă era închis într-un relicvariu din aur emailat dedicat „împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, urcat pe tron la anul 913”. Respectivul relicvariu a fost dus, prin intermediul celei de-a 4-a cruciade, în Germania de către cavalerul Ulrich von Ulmen la Limburgpe-Lohn.

Începând cu mijlocul secolului al X-lea, după relatările lui Constantin al VII-lea, în al său Tratat de ceremonii, împărații din orient conveniseră să realizeze o colecție impresionantă de relicve ale Patimilor, a cărei zestre să sporească mereu, prin contribuția succesorilor lor. Ele au fost treptat grupate într-una din capelele palatine, cea a Fecioarei, zise „a Farului”. Acest loc sacru a fost evocat de pelerinii occidentali și orientali în secolele XI-XII; tot aici, Nicolas Mesaritul păzitorul comorilor Palatului Sfânt din Constantinopol, în jurul 1200, le putea admira zilnic.

Într-un celebru manuscris el a lăsat o descriere a 10 dintre cele mai prestigioase dintre ele, printre care și Coroana Sfântă. După ajungerea coroanei în Bizanț, se pare că spinii s-au dispersat de-a lungul secolelor prin danii efectuate fie de împăratul Bizanțului, fie apoi de regele Franței. S-au numărat circa 70, de aceeași natură, care se reclamă drept originali. Astfel, împăratul Justinian ar fi dat un spin Sfântului Germain, episcopul Parisului, care s-a păstrat la biserica Saint-Germain-des-Près; împărăteasa Irène, pe la 798-802, i-a dăruit lui Carol cel Mare mai mulți spini depozitați la Aachen, 8 dintre ei fiind prezentați cu ocazia consacrării bisericii de aici de către Papa Leon al II-lea.

Patru au fost dați lui Saint-Corneille de Compiègne în 877 de Carol cel Pleșuv. Un singur ghimpe a fost trimis, în 927, regelui anglosaxon Athelstan, cu ocazia unor negocieri maritale. Altul în 1150 unei prințese spaniole, iar unul, în 1200 a ajuns la Andechs, în Germania. După prădarea Constantinopolului în 1204, cruciații au fondat Imperiul latin de Răsărit care a existat până în 1261. În 1238, împăratul latin al Bizanțului Baudoin II de Courtenay, confruntându-se cu mari dificultăți financiare și dorind să salveze Regatul latin de la Ierusalim, s-a împrumutat la bancherii venețieni, punând drept gaj sfintele relicve.

Aflând despre aceasta, Ludovic al IX-lea (cel Sfânt) regele Franței le-a răscumpărat din mâinile genovezilor la prețul enorm atunci, de 135.000 de livre (de aur), după luni de zile de verificare a autenticității și le-a depus în mod solemn la Villeneuve-l’Archevêque la 10 august 1239. La catedrală a rămas un relicvar al acestei comori: Crucea palatină care mai păstrează încă o parte din montura aurită, cu numele împăratului Bizanțului Manuel I Comnenul.

Doi ani mai târziu regele a mai achiziționat o primă bucată din Sfânta Cruce și alte șapte relicve dominicale, în special „Sfântul Sânge” și „Piatra Mormântului”. În anul următor au fost adăugate „Sfintei colecții” bucăți din Sfânta Lance și din Sfântul Burete.

Citește și:
Google atinge supremația cuantică cu un nou computer! Ce poate face acest supercalculator

Sfânta Capelă – relicvariul ales

Pentru a adăposti prețioasele relicve, în frunte cu coroana de spini a lui Iisus, regele Ludovic al IX-lea a ridicat, între 1243 și 1248, Capela Sfântă (Sainte-Chapelle), concepută ca un relicvariu gigant. Plasată în ansamblul arhitectural al Palatului de Justiție, situat în partea vestică a Insulei Cetății, ea constituie astăzi „decanul de vârstă” al construcțiilor de aici, chiar dacă, părăsită de podoabele sfinte pentru care a fost creată, pare astăzi nu la locul ei în contextul arhitectural judiciar.

Capela superioară mai poartă încă mărturiile acestui fapt istoric. Scenele din Vechiul și Noul Testament ce figurează în viitralii sunt completate cu relatări privind aducerea relicvelor Patimilor. Regele Franței care primește coroana de la Dumnezeu și devine astfel păzitorul coroanei (de spini) a Mântuitorului își afirmă astfel legitimitatea și preeminența sa în cadrul creștinătății occidentale.

Multe scene de încoronare, dar și de martiriu subliniază legăturile privilegiate dintre religia catolică și monarhia (dinastia) capetiană: regele este soldatul lui Dumnezeu, gata să lupte pentru apărarea adevăratei credințe. Această „peșteră” din sticlă, frumos împodobită urmărea punerea în valoare a soclului cu relicve și a prețioasei racle, a cărei cheie o avea doar regele, pentru a arăta comorile de neprețuit, oaspeților săi. Inaugurată cu mare pompă, la 26 aprilie 1248, aceasta a devenit, în acest fel, un mare relicvariu al Creștinătății.

Ludovic cel Sfânt

Regele Louis al IX-lea al Franței, cunoscut sub numele de Ludovic cel Sfânt, născut la 25 aprilie 1214 (sau 1215) la Poissy Yvelines și decedat la 25 august 1270 la Tunis, a domnit între 1226 și 1270, ca al nouălea cap încoronat al dinastiei Capetienilor. Secolul al XIII-lea a rămas în istoria franceză drept „secolul de aur al Sfântului Ludovic”; țara atingea apogeul deopotrivă economic și politic.

Regele și-a constituit cea mai mare armată și a condus cel mai mare regat al Europei, iar Parisul era considerat centrul artelor și al vieții intelectuale, grație, printre altele, Sorbonei. Reputația sa de sfințenie și de justiție era deja stabilită de către contemporani, fiind chemat adesea să arbitreze neînțelegerile dintre marii Europei timpului. A promovat justiția și a modernizat administrația.

Ludovic al IX-lea a fost și un mare rege creștin. Foarte credincios voia să facă din Franța „fiica cea mare a Bisericii” și Parisul să devină un loc sfânt al creștinătății. În plan extern a căutat pacea și să stingă zonele de conflict. Astfel, în 1229 a pus capăt cruciadei Albigensilor prin tratatul semnat la Paris cu contele Raymond VII de Toulouse, iar în 1258 a fixat frontierele de sud ale regatului, prin acordul încheiat cu regele Iacob I de Aragon. În anul 1244, regele cade grav bolnav și făgăduiește că, dacă se va tămădui, va pleca într-o nouă cruciadă.

Însănătoșindu-se se pregătește de a pleca în luptă în sprijinul regatelor creștine din orient aflate în dificultate. La 12 iunie 1248 se pornește astfel cea de-a șaptea cruciadă care va dura până în 1254 și care a conferit noi semnificații de sfințenie personalității regelui. În sfârșit, la 1270, acesta se angrenează în cea de-a 8-a (și ultima) cruciadă și moare la 25 august, la Tunis, de dizenterie, fiind depus pe un pat din cedru în semn de umilință, și cu brațele încrucișate, ca în semnul crucii.

O parte a rămășițelor pământești ale regelui au fost înhumate în Tunisia, o alta a fost depusă într-o urnă aflată la Basilica Monreal din Palermo. Trupul i-a fost adus la Basilica Saint-Denis din Paris, dar apoi a dispărut, fiind salvat numai un deget care se mai păstrează aici.

Odiseea rămășițelor sale pământești a continuat; cele păstrate în Sicilia au fost aduse la catedrala Saint-Louis din Carthagina la sfârșitul veacului al XIX-lea și, de aici, în cele din urmă, aduse în Franța și depuse la Sfânta- Capelă, în urma declarării independenței Tunisiei. Ludovic al IX-lea a fost canonizat în 1297 de către Papa Bonifaciu al VIII-lea sub numele de Saint Louis de France (Sfântul Ludovic al Franței).

Coroana de Spini la Notre-Dame

Prețioasa relicvă a fost expusă ocazional în Catedrală, începând din secolul al 18-lea, pe soclul Pietà de Coustos ca și pe o strană din curtea edificiului. În veacul următor apare și în mâinile Fecioarei din capela din Saint-Sacrament. În timpul Revoluției franceze, Coroana, considerată ca obiect de patrimoniu, a fost depusă la Biblioteca Națională.

Unele dintre relicve, scăpate cu greu de distrugerile Revoluției franceze (când însăși catedrala a fost scoasă la mezat și amenințată cu transformarea în magazin de mărunțișuri), la care s-a adăugat și Sfânta Coroană au fost remise prin Comandantul din 1801 arhiepiscopului de Paris și au fost aduse la Notre-Dame, de Napoleon I, cu câteva săptămâni înainte de încoronarea sa aici, ca întâi împărat al francezilor, în 1804.

Din 1806, prețioasele mărturii au fost depuse în Tezaurul catedralei. Prin aceasta, suveranul și-a răscumpărat poate dreptul de a-și pune singur coroana pe cap, iar Papa și-a păstrat pe cel de a rămâne doar martor principal al încoronării. Relicvele au fost încredințate Consiliului Canonicilor și plasate sub paza statutară a Cavalerilor Sfântului Mormânt, de la Ierusalim. Napoleon I și Napoleon III au dăruit fiecare câte un relicvariu pentru a le conserva; primul, unul în stil neoclasic, secundul, din cristal și pietre prețioase, în stil neogotic, provenit din atelierul lui Viollet-le Duc.

Citeste mai mult pe historia.ro


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un LIKE mai jos:


Nu ratați aceste articole !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here