Connect with us

Istorie

Focul grecesc, una dintre cele mai misterioase şi teribile arme din istorie, al cărei secret nu a fost divulgat niciodată

Published

on

Focul grecesc sau Focul bizantin a fost una dintre cele mai puternice arme care au existat vreodată, dar secretul compoziţiei sale nu a fost divulgat niciodată.

Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului.

Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate.

Potrivit site-ului „Historia”, primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.

Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari;focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.

Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.

Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.

După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost:1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea;2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.

Citește și:
„Când v-o fi dor de mine şi îţi vrea ca să mă vedeţi, să vă uitaţi la fotografie“. Ultima scrisoare a unui erou de la Mărăşeşti trimisă părinţilor

Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente:amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.

Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe:nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane;el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.

Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa;se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tacticade faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.

Citeşte mai mult pe historia.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dezvăluiri

Modernizarea României se datorează acestor oameni. Un grec, doi nemţi şi un român ne-au scos din Evul Mediu

Published

on

By

Obţinerea independenţei, unificarea teritorială şi constituirea României moderne se leagă de trei personaje-simbol pentru progresul înregistrat la acea vreme în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ajutaţi de mari personalităţi culturale şi politice autohtone, marii reformatori au fost în mare parte de alte naţionalităţi, dintre care, cel mai important, un neamţ get-beget, scrie „Adevărul”.

Principatele Române au cunoscut o evoluţie greoaie, cu un progres lent, de-a lungul istoriei. Învăţământul, legislaţia şi mentalităţile au rămas de tip medieval până aproape de secolul al XIX-lea, adică cu o întârziere de aproape un veac faţă de Occidentul european.

Lucrul este lesne de înţeles în contextul în care spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost din cele mai vechi timpuri în calea invaziilor şi jafurilor, în vecinătatea unor mari imperii expansioniste, iar mai târziu între mari puteri medievale, precum Polonia, Ungaria sau Imperiul Otoman, care râvneau la teritoriul ocupat de români.

Totodată, sistemul succesiunii la tron în ambele Principate, un sistem păgubos care a aruncat ţările într-un aproape etern război civil, a dus la şubrezirea capacităţii de apărare a Principatelor, a frânat progresul. Desele jafuri, incursiuni armate, dar şi luptele pentru tron între diferitele facţiuni au făcut ca viaţa urbană să fie foarte slab dezvoltată. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a început reformarea ţărilor române pe principii iluministe, moderne, stabilind premisele boom-ului din secolul al XIX-lea, veac în care, de fapt, s-a constituit statul modern român.

Au fost numeroşi factori responsabili pentru smulgerea Principatelor Române din bezna Evului Mediu şi constituirea statului modern român. Cu toate acestea au rămas cunoscute în special câteva personaje care au contribuit decisiv la realizarea acestui proces.

Grecul care a început modernizarea Principatelor

În general, când se vorbeşte despre perioada domniilor fanariote, există percepţia generală că au fost o piedică în calea dezvoltării statului român. În parte da, însă în timpul fanarioţilor au ajuns pe tronul Principatelor şi domnitori care au început procesul de modernizare al Moldovei şi Ţării Româneşti. De altfel, cel care a scos Principatele din bezna Evului Mediu a fost un grec şi se numea Constantin Mavrocordat. Era născut la Constantinopol în 1711 şi a ajuns pentru prima dată domn al Ţării Româneşti în 1730.

A fost domn de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. A avut timp pentru a-şi propaga ideile iluministe, progresiste la aceea vreme în ambele Principate. Constantin era fiul lui Nicolae Mavrocordat, la rândul său domn în Principatele Române şi nepot al lui Alexandru Mavrocordat, ”Exaporitul”, mare dragoman al Porţii, un rang înalt în administraţia Imperiului Otoman, cu relaţii care i-au permis să-i obţină fiului tronul. Mavrocordaţi erau originari din insula Chios şi erau bine priviţi de sultanii otomani. De altfel datorită bogăţiei şi influenţei au obţinut tronul în Principate. Au fost credincioşi Înaltei Porţi, lucru care însă i-a permis lui Constantin Mavrocordat să desfăşoare o amplă activitate reformatoare. Deşi grec născut la Istambul, Constantin Mavrocordat era un erudit iluminist care a întreţinut strânse legături cu iluminiştii din Transilvania şi din Europa. Era un adept al sistemului austriac în administraţie şi pur şi simplu a revoluţionat societatea românească.

A găsit două ţări medievale, pline de cutume vechi, cu un învăţământ slab dezvoltat şi total aservit Bisericii. Totodată era o lume a marilor proprietari de pământuri care trăiau aproape autarhic, domnind peste domenii cu ţărani săraci şi analfabeţi. De altfel cea mai importantă reformă a lui Constantin Mavrocordat a fost desfinţarea iobăgiei. În 1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova, ţăranii sunt eliberaţi de sub jugul boieresc. Totodată, deşi grec, a dat o importanţă cuvenită limbii române şi i-a obligat pe funcţionari şi preoţi să folosească doar limba română. Totodată Mavrocordat a investit în educaţie. A ridicat biblioteci, a făcut şcoli şi a instituit învăţământul obligatoriu în limba română. Totodată a contribuit la formarea unei elite intelectuale în administraţie, formată în şcoli din străinătate.
„Au dat de ştire tuturor mazililor în toată ţara, ca să-şi aducă copii la învăţătură, la şcoală, ca să înveţe orice limbă, ce i-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi în pământul nostru al Moldovei, precum sunt şi prin alte ţări“, scria cronicarul Ion Neculce. Totodată aşa cum arată istoricii a dat strălucire Academiei Domneşti de la Iaşi. A iniţiat alte zeci şi zeci de reforme administrative şi fiscale. De exemplu a eliminat toate taxele medievale şi le-a înlocuit cu un singur impozit. Pe scurt, Constantin Mavrocordat a pus bazele modernizării Principatelor Române încă din anii domniei sale.

„Domnul Unirii”, o nouă elită românească şi primii paşi

Un alt pas important a fost făcut în 1829 după Tratatul  de la Adrianopol prin care Principatele Române treceau sub protecţia Rusiei, sau mai precis în sfera de influenţă ţaristă ca urmare a victoriilor ruseşti contra otomanilor. În această perioadă au fost elaborate Regulamentele Organice, practic primele constituţii moderne ale Principatelor Române. De altfel pe baza acestor regulamente trebuiau conduse sub protectorat rusesc ţările române. Culmea, ele au deschis de fapt calea modernizării şi favorizarea unificării celor două Principate. Lucru pe care în mod sigur ruşii sau orice altă mare putere din zonă nu şi-ar fi închipuit-o.

”Regulamentele Organice au impus o serie de inovaţii esenţiale în administraţia publică. Un principiu călăuzitor era separarea puterilor executivă, legislativă şi judecătorească.(…) În ansamblu Regulamentele Organice au grăbit modernizarea principatelor. Au consolidat caracterul predictibil al guvernării, în special în chestiunile fiscale, oferind astfel garanţii mai solide pentru investiţii şi contracte, condiţii indispensabile progresului economic. De asemenea au încurajat unirea Moldovei cu Ţara Românească înzestrându-le cu instituţii politice aproape identice şi oferind locuitorilor lor cetăţenie comună”, scria Hitchins Keith, în ”Scurtă istorie a României”.

A urmat apoi momentul 1848, anul revoluţiei, an în care au fost elaborate mai multe programe dar şi proiecte de constituţie modernă a Principatelor Române. Totodată această revoluţie este creaţia unei noi elite româneşti, în special fii de boieri sau oameni cu stare, educată în ţările dezvoltate ale Occidentului şi care au adus în Principate suflul progresului.

Aceşti tineri intelectuali progresişti au fost de unul dintre cei mai importanţi piloni ai României moderne. Din sânul lor s-au ridicat oameni de cultură, oameni politici şi diplomaţi, care au contribuit rând pe rând la toate realizările istorice din a doua jumătate a secolului XIX. Ei au fost de fapt generaţia care a făurit România modernă. Momentul prielnic a fost anul 1859, atunci când Principatele Române au devenit un pion important în politica europeană. Erau statul tampon pe care mulţi şi-l doreau împotriva expansionismului rusesc. Această generaţie de intelectuali ”bonjurişti”, căliţi în focul revoluţiei de la 1848 au speculat contextul internaţional şi au realizat aproape imposibilul adică Unirea Principatelor Române, mai precis Ţara Românească şi Moldova. Domnul Unirii a fost Alexandru Ioan Cuza, fost revoluţionar de la 1848, din aceeaşi generaţie care credea în necesitatea modernizării României.

A fost unul dintre pilonii esenţiali ai recuperării handicapului faţă de lumea occidentală, prin reforme extraordinare. ”Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în şapte ani, performanţe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic —al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite— ca în cunoscuta parabolă — şi ele vor fi culese târziu, de alţii”, scria istoricul Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. În timpul domniei lui Cuza au avut loc reforme fundamentale pentru modernizarea statului român. În primul rând au fost reorganizate toate domeniile vieţii publice.

Armata, administraţia publică, învăţământul au fost modernizate. Au fost introduse principii moderne precum egalitatea în faţa legii şi a impozitelor. Au fost secularizate averile mănăstireşti, a avut loc o reformă electorală prin acordarea dreptului de vot şi totodată o reformă agrară prin împroprietărirea unei părţi a ţărănimii. Totodată a fost decretat codul civil, au fost create camere de comerţ, Universităţi şi viitoarea Politehnică numită la aceea vreme Şcoala de Poduri şi Şosele. Nu în ultimul rând a fost promulgată legea instrucţiunii publice. Reforme uluitoare care au schimbat în doar câţiva ani chipul principatelor. Iar aceste reforme s-au datorat atât lui Cuza dar şi a colaboratorilor săi, în special Mihail Kogălniceanu. ” Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt, Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate”, preciza Florin Constantiniu.

Nemţii care a pus bazele României Mari

Citește și:
Misterul statuii uriaşe sculptate cu şase secole în urmă

Domnia lui Cuza era însă ceva temporar. O soluţie de avarie pentru mulţi oameni politici şi intelecuali români care-şi doreau un prinţ străin, un arbitru al tumultoasei şi balcanicei vieţi politice româneşti. Totodată era nevoie de un prinţ străin pentru a conferi o stabilitate fragilei unităţi statale, mai ales printr-o influenţă sporită în faţa Marilor Puteri.

A fost ales din motive bine ştiute principele Carol de Hohenzollern, un prinţ prusac. Acesta a fost adus pe tronul Principatelor Române, după ce Cuza a fost înlăturat de ”monstruoasa coaliţie”. Principele Carol a fost înscăunat în anul 1866 şi a fost monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria românească
Mai precis a domnit până în 1914. România a fost marcată de personalitatea acestui suveran, acceptat cu greutate dar care până la urmă a cucerit sufletul balcanic al românilor. În timpul domniei sale, propriu-zis s-a născut România modernă, încununarea eforturilor precedente. Sub sceptrul lui Carol I a fost obţinută confirmarea unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească, a fost mai apoi obţinută Independenţa în urma războiului ruso-turc din Bulgaria, conflict în care Principatele Unite au intervenit decisiv. Totodată, în 1881, România devenea regat, iar Carol I rege. Urmaşul său la tron şi nepotul lui Carol I, regele Ferdinand a desăvârşit ceea ce a început înaintaşul său. În urma Primului Război Mondial, regele Ferdinand I devine primul rege al României Mari. Totodată, este şi regele în timpul mandatului căruia a fost definitivată reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor în România.

Citeste mai mult: Adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Istorie

Cum a devenit o biată potecă cea mai spectaculoasă șosea din România. Enigma Transfăgărășanului, drumul considerat moftul lui Ceaușescu

Published

on

“ Transfăgărăşanul este cel mai uimitor drum pe care l-am văzut vreodată! (…) Arată ca și cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecțiunii automobilistice!”. Acestea sunt cuvintele folosite, în urmă cu noua ani, de celebrul Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii celei mai de succes emisiuni automobilistice de pe planetă, “Top Gear”, pentru a descrie Transfăgărășanul…

Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deși, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani. Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încât lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.

Transfăgărășanul are ca punct de pornire comuna Bascov, din județul Argeș, și se încheie la intersecția cu Drumul Național 1, în zona comunei Cârțișoara (județul Sibiu). Are aproape 152 de kilometri lungime și traversează Munții Făgăraș, cei mai înalți ai României. Șoseau care șerpuiește ca un circuit de Formula 1 prin inima coloșilor stâncoși atinge altitudinea maximă de 2.042 de metri, în zona tunelului de la Bâlea, fiind întrecută în România doar de “Transalpina”, care ne înalță până la 2.145 de metri.

Putină lume știe însă că șoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele “Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.

Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populației.

Nicolae Mazilu, fost ofițer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povestește cum i s-au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenției armatei. La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împânzite cu zeci de mii de soldăți, ofițeri, maiștri şi subofițeri. Armata era implicată într-o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice – drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigații, lucrări hidrotehnice.

Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că România ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ținea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare româneşti prin nord, fiindcă până la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.

O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strâmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul „Enigma Transfăgărăşanului”:

„Pe versantul vestic al văii Bâlei, o potecuţă, pe cât de discretă, pe atât de încăpățânată, urca uzând de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bâlei (…). De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vânătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stânci cu pitoane (…). Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne-am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă!În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine”.

Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stâncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s-au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.

„La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pârâului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu)”, mai scrie Nicolae Mazilu.

Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sunt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stâncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul „Enigmei Transfăgărăşanului”.

În primă fază, Transfăgărășanul ar fi trebuit să aibă o singură bandă de circulație, dar mai apoi, în anul 1971, s-a revenit asupra proiectului și s-a hotărât lărgirea sa. Proiectul în sine a fost unul extrem de dificil de executat, în condițiile în care, în mod normal, muncitorii și soldații mobilizați nu ar fi putut să lucreze mai mult de cinci luni pe an. Timpul scurt de execuție cerut de autorități a făcut ca normele de securitate să fie însă, adeseori, încălcate. Tocmai de aceea, construirea șoselei a implicat și pierderi de vieți omenești.

„Aproape 40 de morţi şi încă pe atâţia răniţi au constituit jertfa de sânge pentru îmblânzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lângă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”, scrie Nicolae Mazilu în memoriile sale.

În memoria celor care au trudit construind Transfăgărășanul au fost ridicate două monumente: la cota 1.200 se află “Poarta Geniștilor”, în vreme ce la cota 1.600 se găsește „Poarta Întâlnirii”, denumită astfel după ce, în vara anului 1971, acolo s-au întâlnit două subunități de geniu care primiseră misiunea de a deschide șoseaua din sensuri opuse. În 1974 drumul a fost inaugurat cu fast, dar asfaltarea sa integrală avea să mai dureze încă șase ani.

Citește și:
Este admirată zilnic de mii de turiști, însă nu mulți știu că Statuia lui Iisus din Brazilia a fost realizată de un român

Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stânci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.

Cifrele legate de construirea Transfăgărășanului sunt impresionante și evocă dificultatea extremă a realizării unei șosele montane de o asemenea anvergură. În doar patru ani, constructorii au spart efectiv în stâncă 92 de kilometri de drum. Au fost deplasate nu mai puțin de 3 milioane de tone de rocă, geniștii folosind pe parcursul operațiunilor 6520 de tone de dinamită! Transfăgărășanul cuprinde încă cel mai lung tunel rutier din România. Este vorba despre Capra-Bâlea, cunoscut și ca “Pasul Bâlea”, care se întinde pe o distanță de 884 de metri și a fost construit în anul 1972. Pentru a fi executat, echipele care au lucrat acolo au dislocat peste 41.000 de metri cubi de stâncă, utilizând în acest sens 20 de tone de dinamită. Au mai fost utilizate pentru amenajarea sa, printre altele, 3.500 de tone de ciment, 130 de tone de plase sudate și 4.100 de tone de țeavă. Urmăriți mai jos un documentar de excepție pe marginea acestui subiect.

Surse: Adevarul.ro   crystalivc.wordpress.com

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister