Connect with us

Istorie

Focul grecesc, una dintre cele mai misterioase şi teribile arme din istorie, al cărei secret nu a fost divulgat niciodată

Published

on

Focul grecesc sau Focul bizantin a fost una dintre cele mai puternice arme care au existat vreodată, dar secretul compoziţiei sale nu a fost divulgat niciodată.

Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului.

Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate.

Potrivit site-ului „Historia”, primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.

Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari;focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.

Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.

Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.

După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost:1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea;2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.

Citește și:
Este considerat cel mai inteligent om care a trăit vreodată. De mic știa 40 de limbi străine, însă destinul său a fost unul extrem de crunt

Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente:amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.

Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.

Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe:nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane;el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.

Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa;se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tacticade faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.

Citeşte mai mult pe historia.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Zidul dacic – o minune inginerească a lumii antice! Secretul care l-a făcut de nedoborât în faţa armatelor lumii antice

Published

on

By

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era numit, părea inexpugnabil în faţa maşinilor de război antice. Nici armata romană nu a reuşit să-l doboare.

Mare parte a cetăţilor dacice care s-au constituit în inelul de apărare al marii capitale a regatului geto-dac din munţii Orăştie, Sarmizegetusa Regia, au fost înconjurate de ziduri din piatră. Dacologii, dar şi mulţi specialişti în arheologie au identificat la structura de apărare a acestor cetăţi un anumit tip de fortificaţie, numit „murus dacicus” sau în traducere liberă „zidul dacic”.

Considerat o structură inginerească militară unicat în Europa, zidurile ridicate de daci în special în Munţii Orăştiei s-au dovedit practic inexpugnabile, mult peste tehnica militară a acelor vremuri, o îmbunătăţire a zidurilor greceşti imposibil de spart sau de distrus cu maşinile de război ale vremii.

Murus dacicus – model grecesc perfecţionat

Dacii construiau puţin ziduri din piatră. Dar acolo unde au făcut-o, spun istoricii, aproape au atins perfecţiunea. Majoritatea cetăţilor dacice de pe teritoriul României erau construite după metodele tradiţionale, moştenite de la triburile tracice din Epoca Bronzului. Pe o zonă supraînăltaţă se construia aşezarea, fiind apoi înconjurată de şanţuri de apărare, valuri de pământ pe care în cele din urmă se ridicau palisade groase din buşteni.

Excepţia o reprezentau fortăreţele din zonele montane, în special din munţii Orăştiei, acolo unde piatra se găsea din belşug. În această zonă au fost identificat de către arheologi un anumit tip de fortificaţie unicat în Europa. I-au spus „murus dacicus” şi era deosebit de complex. Îl descrie reputatul arheolog Hadrian Daicoviciu, în lucrarea sa ”Dacia de la Burebista la cucerirea romană”. ”Acest sistem constructiv presupune două parametre din blocuri de piatră, formate cu un emplecton din pământ cu pietriş compactat. Parametrele erau consolidate cu bârne fixate în lăcaşe de forma cozii de rândunică, cioplite în blocurile fiecărei asize”, preciza arheologul.

Descrierea zidului dacic este prezentă şi la Dionisie Pippidi în „Dicţionarul de Istorie veche a României”, parametrii fiind prezentaţi explicit. „Murus Dacicus are de obicei o lăţime de 3 metri şi înălţime de 4-5 metri. Era construit din două rânduri de ziduri din blocuri fasonate de calcar, legate între ele prin bârne solide de lemn încastrate în blocurile de piatră în nişte jgheaburi speciale săpate în piatră. Spaţiul dintre cele două ziduri de piatră se umplea cu pământ şi piatră neprelucrată”. Specialiştii spun că acest tip de ziduri erau de inspiraţie elenistică.

Practic, urmând modelul zidurilor ciclopice greceşti, cu inspiraţia propriilor ingineri a rezultat „murus dacicus”. Acelaşi lucru este susţinut de Hadrian Daicoviciu, care spune că zidul dacic a apărut prin retehnologizarea zidurilor de inspiraţie elenistică, folosind piatra masivă din Munţii Orăştiei.

Murus dacicus, fortificaţiile inexpugnabile

Murus dacicus a apărut, spun istoricii, în perioada secolul I îHR şi secolul I d Hr, practic pe parcusul a 200 de ani, în perioada în care ameninţarea romană se contura la Dunăre. Cel care ar fi iniţiat ridicarea acestui tip de ziduri a fost Burebista, primul mare rege al dacilor. Cu toate acestea, murus dacicus şi-a găsit vocaţia în timpul războaielor daco-romane din perioada 101-106, fiind folosit pentru a fortifica „inima” regatului dac al lui Decebal. Practic cu „murus dacicus” au fost fortificate Sarmisegetusa Regia şi cetăţile care o apărau: Luncani-Piatra Roşie, Costeşti-Blidaru, Costeşti-Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa.

Despre aceste ziduri istoricii spun că erau inexpugnabile. Maşinile de război antice precum balistele sau berbecii erau practic inutile în faţa zidurilor dacice. „Funcţia principală a zidului în tehnica murus dacicus pare a fi militară, construcţiile astfel ridicate fiind menite a rezista la atacuri şi asedii, fiind cerute de anume necesităţi ale războiului. Rezistenţa dată de structura solidă a lui murus dacicus este una deosebită, fiind greu de incendiat sau spart”, scrie în „Murus dacicus, simbol al războiului sau al păcii” Paul Pupeza.

Drept dovadă stă povestea asedierii Sarmizegetusei în 106. Cetatea a rezistat tuturor maşinilor de asediu romane şi chiar incendierii. A cedat doar în faţa trădării dacului Bacilis, care a arătat romanilor rezervele de apă ale cetăţii.

Murus dacicus – Simbol al puterii

Paradoxal, deşi „murus dacicus” rezistau la asedii prelungite şi practic nu putea fi distruse cu ajutorul tehnicii militare antice, cetăţile dacice nu erau foarte bine pregătite pentru asedii. Specialiştii spun că spaţiul mic din interiorul zidurilor şi lipsa unor rezerve importante de apă le făcea doar bastioane de apărare temporare, unde garnizoana nu putea rezista mult timp.”Cetăţile dacice au elemente de fortificare solide, dar ele nu par făcute pentru a rezista mult timp unui asediu. Suprafaţa utilă din interiorul lor nu este foarte mare, numărul apărătorilor fiind reduse de spaţiul mic. Totodată, în interiorul cetăţilor nu s-au descoperit instalaţii pentru depozitarea apei”, scrie Paul Pupeza.

Citește și:
Crime de stat consemnate de istorie: asasinarea lui Nicolae Iorga în vremea preamăririi Căpitanului

În schimb, pentru aceşti specialişti, cetăţile cu „murus dacicus” par să aibă o puternică funcţie ideologică. Sunt, prin impenetrabilitatea lor, un simbol al puterii basileilor dacici, drept dovadă stând şi turnurile-locuinţă din interiorul acestora. Majoritatea aşezărilor erau din lemn şi pământ, în timp ce „inima” stăpânirii dacice era dăltuită în piatră, înconjurată de „murus dacicus”, zise şi zidurile zeilor, care nu pot fi pătrunse de forţa omenească.

Citeste mai mult: adev.ro/pbbont

Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Recomandările zilei

DiverseO zi ago

Secretele minţii umane. Cele două mecanisme care ne controlează viaţa şi greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

Psihologul Daniel Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast”...

Medicină2 zile ago

Bioritmul organelor interne și orele de refacere ale acestora. Țineți cont ca acestea au o activitate maximă timp de 2 ore pe zi

Un mecanism important al corpului este bioritmul cotidian al organelor interne. Despre bioritmul corpului uman s-a scris destul de mult,...

Diverse3 zile ago

Zidul dacic – o minune inginerească a lumii antice! Secretul care l-a făcut de nedoborât în faţa armatelor lumii antice

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era...

Diverse3 zile ago

Nervul vag – un miracol al corpului uman! Cel mai lung nerv face conexiunea între minte şi organele vitale

Între starea de spirit şi corpul fizic există o legătură profundă. Această legătură este intermediată de nervul vag, care este...

Dezvăluiri5 zile ago

Lumea de Dincolo explicată de Prof. Dr. Constantin Dulcan: „Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ”

Prof. Dr. Constantin Dulcan,  medic neurolog, psihiatru şi cercetător în domeniul conştiinţei, a reuşit, în lucrările sale, performanţa absolut originală...

Medicină5 zile ago

Adevărul pe care nimeni nu îl spune despre urzici. Sunt ele bune, dar nu le mâncați dacă suferiți de aceste boli

Urzica este, cu siguranță, vedeta primăverii. Această plantă este ceea ce îi trebuie organismului nostru pentru a elimina toxinele acumulate...

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister