Socotit ca fiind cel mai vechi steag al Moldovei care s-a păstrat până în zilele noastre, drapelul lui Ștefan cel Mare de la Muntele Athos a fost donat de însuși marele voievod Ștefan mănăstirii „Sf. Gheorghe” Zograful, ca însemn de recunoștință pentru victoriile dobândite în luptele cu vrăjmașii, datorită credinței sale în sprijinul divin ce i-a fost acordat, atunci când a fost în nevoie.

Potrivit legendei, voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504) fiind respins în primele confruntări militare cu tătarii (1469), a trecut Prutul și s-a oprit pentru o noapte la mânăstirea Dobrovăț pentru a înălța rugă lui Dumnezeu ca să biruie împotriva dușmanilor, scrie Historia.

Potrivit unor inscripții și unor mărturii scrise de către însemnați cercetători, se știe că domnitorul Ștefan cel Mare a făcut numeroase danii la mănăstirile de la Sf. Munte, iar Mănăstirea Zograful cu hramul „Sf. Gheorghe” – pe care voievodul o numea „mănăstirea domniei mele” – a fost principalul beneficiar al acestora.

Ajunsă în ruină în veacul al XV-lea, mănăstirea Zograful a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, în prezent fiind considerată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Pelerinii de azi mai pot încă admira „Arsanaua” și „Turnul” atunci când vin dinspre mare, și chiar drumul pietruit (de 5 km) ce leagă aceste obiective de mănăstirea Zograful, făcut și el de meșterii domnului moldovean și care este considerat cel mai vechi drum pietruit de la Muntele Athos.

Preocuparea pentru această mănăstire o putea considera Ștefan și ca o moștenire din străbuni, pentru că bunicul său, Alexandru cel Bun, ajutase mănăstirea anual cu câte 3000 aspri de argint (1429), alături de venitul altor câtorva metocuri.

Ca să nu mai vorbim că, după căderea Constantinopolului (1453), domnii țărilor române au luat „în grijă” Sfântul Munte, în ideea unei „refaceri” simbolice a Imperiului Bizantin, în zonele de sub propria lor jurisdicție, fără aspirații la tronul „basileilor”.

Însă, în privința Stindardului voievodal descoperit la aceeași mănăstire de pe Muntele Athos, primele date certe erau oferite mult mai târziu, de către Alexandru Pencovici, în lucrarea sa: „Impresiuni de călătorie la Muntele Athos” (București, 1882). Autorul dezvăluia că atunci se aflau la mănăstirea Zograful „două steaguri bine conservate, în formă de prapure bisericesc”. Unul dintre aceste steaguri și care face obiectul prezentării noastre era descris ca fiind de aproximativ 1/4 m, „pe care se vede, pe mătase, cusut cu sârmă de argint, Sf. Gheorghe (George), care șade pe scaun și sub picioare zdrobește un balaur cu trei capete. Doi îngeri îi pun coroana pe cap. În jurul steagului se citește slavonește (…) rugăciune către Sfântul Gheorghe”.

Informația de mai sus era completată în 1884 cu o alta, de către Teodor Burada, în „O călătorie la Muntele Athos”, prin care descria „câmpul acestui steag, pe care e cusut Sfântul”, ca fiind „de atlas roșu vechi și rupt tot”.

Conform celor doi autori, steagul era păstrat în biblioteca mânăstirii, cum avea să confirme la începutul secolului XX și părintele ieromonah Teodosie Soroceanul, superiorul „Comunității fraților români «Sf. Ion Teologul»” – chilia Cucuvinului – Provata din Muntele Athos.

Steagul ar fi fost lucrat de „iscusita domniță” Elena (Olena)

Potrivit tradiției, steagul ar fi fost lucrat chiar de către una dintre fiicele lui Ștefan cel Mare, „iscusita domniță” Elena (Olena).

Teodor Burada mărturisea că în pelerinajul său rugase pe călugării bulgari ce slujeau la vremea respectivă în mănăstirea Zograful, „să nu repare” prestigiosul vestigiu, pentru a nu schimba, cumva, inestimabila „rămășiță a unor timpuri demult trecute”, îndrumându-i, totodată, să-i pună „cusăturile […] pe un nou atlas”, pentru a-l păstra „așa vechi și rupt cum se găsește”.

Și, se pare că o vreme așa s-a și întâmplat, însă în preajma primului război mondial monarhii sfântului locaș l-au restaurat și l-au încadrat într-o ramă, punându-l în biblioteca mănăstirii. Ulterior, la începutul anului 1917, în plin război mondial, un ostaș francez care activa pe Frontul de Orient, în preajma mănăstirii Zografu, fiind și bun cunoscător de limbă slavă, a descoperit acest steag și a informat pe generalul Maurice Paul Emmanuel Sarrail – comandantul trupelor din Orient.

Apoi, la solicitările legației române din Grecia, generalul Sarrail a fost de acord să restituie românilor steagul. Pentru preluarea acestuia „a fost constituit special un detașament mixt franco-rus, compus din ortodocși”, care l-a predat consulului general român de la Salonic, la 13 martie 1917 (stil vechi) .

Citește și:
Catastrofa de la Cernobîl a lovit și România - relatări după mai bine de 3 decenii. Cum s-au manifestat efectele norului radioactiv?

Dus după aceea la Paris, pe un vas de război francez, la 28 iulie (stil vechi) 1917 a fost predat oficial Legației române din Paris, într-un cadru maiestuos — marele amfiteatru a Sorbonei —, prin reprezentantul acesteia în Franța, Alexandru Emanoil Lahovary.

După Primul Război Mondial, steagul a ajuns la Muzeul Militar Național din București

După încheierea Păcii, steagul voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt ajungea la București, în decembrie 1919, fiind predat Muzeului Militar Național.

Steagul de mărime 120×90 cm, are formă dreptunghiulară și este confecționat din catifea de culoare vișinie. Are o singură față, pe care este ilustrat în prim plan Sfântul Gheorghe, brodat cu fir de argint. Iconografia ni-l înfățișează șezând pe un tron și ținând în mâini o spadă, iar cu picioarele zdrobește un balaur cu trei capete. Referindu-se la acest aspect, vexilologul Petre Năsturel considera că „balaurul cu trei capete nu simboliza pur și simplu un «dușman abstract», ci făcea „aluzie discretă la «turci, unguri și polonezi»”, principalii dușmani ai domnitorului moldav, în acel timp istoric. De aceea, steagul putea fi considerat „un fel de manifest «spiritual și politic», cu „o semnificație «propagandistică»”.

În partea de sus a steagului, de-o parte și de alta a capului Sf. Gheorghe sunt reprezentați doi îngeri care-i așează pe cap o coroană, iar în mâinile libere au o spadă (în stânga imaginii) și o cunună de lauri (în dreapta imaginii). În părțile laterale ale îngerilor se află brodate, tot cu fir de argint, pe trei rânduri înscrisurile: Γ/ΟA/ΓΕWΡΓΟΙ/C (stg.) și CЛ/КАПАДOKИ/О (dr.), ceea ce s-ar traduce: Sfântul Gheorghe din Capadocia.

De asemenea, și pe marginile steagului se regăsește un înscris în limba slavonă, cusut și acesta cu fir de argint. Textul începe din colțul dextru (sus în dr. Sfântului) și continuă pe senestră, apoi pe latura de jos și se termină pe latura destră. În traducerea renumitului slavist Ioan Bogdan, în text se spune:

„O luptătorule și biruitorule mare Gheorghe, (tu) care în nevoi și în nenorociri (ești) grabnic ajutor și cald sprijinitor, și celei scârbite (în întristare) bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăminte a smeritului tâu rob, a Domnului Ioan Ștefan Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, păstrează-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea viitoare, prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te proslăvim pe tine în veci, amin. Și s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al domniei lui 43”.

Era un steag bisericesc sau un „Steag al Ţării”?

În privința caracterului acestui steag, în istoriografia română a existat o polemică. Unii specialiști au considerat că forma și mărimea sa indică că ar fi un steag bisericesc, mai ales pentru faptul că pe el apare chipul Sf. Gheorghe; după cum, alții susțin că era un „Steag al Ţării”. Și, chiar dacă nu ar fi fost așa, și ar fi aparținut personal lui Ștefan cel Mare, este de luat în calcul că Sfântul Gheorghe era simbolul militar și ocrotitorul creștin al marelui voievod.

Însă argumentul esențial că steagul prezentat avea un dublu caracter, militar și religios deopotrivă, este evidențiat de faptul că pe fondul său nu sunt înscrise tropare, ci „invocațiuni de ajutor în lupte”, fiind menționat și numele voievodului.

De fapt, venerația acordată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe o întâlnim în multe culturi creștine, însă în ceea ce privește tradiția autohtonă precizăm că după încreștinarea spațiului dac romanizat, Cultul Cavalerului Trac și al Cavalerului Danubian era înlocuit — începând de la împăratul Constantin cel Mare (306-337), mai exact după primul Conciliul ecumenic de la Niceea (325), când creștinismul devenea religie de stat — prin cultul Sfântului militar creștin, respectiv al Sfântului Gheorghe purtătorul de biruință, personificare a curajului și cutezanței, a forței binelui împotriva răului.

Prin urmare, acest sincretism militaro-creștin s-a perpetuat și în spațiul românesc până în zilele noastre, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe fiind patronul spiritual al forțelor armate din Trupelor Terestre și se serbează în fiecare an, la 23 aprilie.

Sursa: historia.ro


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un LIKE mai jos:


Nu ratați !

Nu ratați !

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here