Connect with us

Istorie

Cum au invadat italienii România în urma cu peste 7 decenii. Românii îi considerau infractori și abia ii stopau la graniță

Published

on

Italienii au văzut în România un loc pentru un trai mai bun, așa cum văd astăzi românii Italia. Au fost perioade în care numeroși italieni au ajuns în România, Astfel în 1935 țara noastră avea înregistrați 60.000 de cetățeni italieni.

Ultimul flux migrator s-a produs în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când fugeau din Italia lui Mussolini. Fluxul migratoriu italian a crescut de circa zece ori mai mult de trei decenii, de la 830 în 1871 la mai mult de 8.000 în 1901. Fenomenul a continuat şi după Primul Război Mondial, astfel încât în 1935 statisticile arată că sunt 60.000 de cetăţeni italieni în ţara noastră. Imigranţii italieni erau constructori şi comercianți.  Trăiau în marile aglomerări urbane ca antreprenori.

Au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri, poduri, şosele, căi ferate, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli. Edificatoare sunt construcții ca: spitalul Colţea mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii şi Cercul Militar din București, podul de la Cernavodă, calea ferată Braşov-Bucureşti, Liceul Dinicu Golescu şi biserica Flamandă – Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova şi Galaţi.

Comercianții italieni erau întâlniți mai ales în porturile de la Dunăre şi Marea Neagră. În primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, Ministerul de Interne al Italiei se „lupta” pentru a opri emigrarea propriilor cetăţeni în România. Un articol apărut în ziarul italian „La Reppublica“ este edificator:

A existat o epocă în care rolul de azi al românilor aparținea italienilor… iar viaţa era mai mult sau mai puţin ca şi azi. Italienii mergeau spre România să-şi caute norocul, oferindu-şi priceperea ca şi proiectanți, constructori, dulgheri sau chiar mineri sau muncitori în făbricile romanești.

Sigur imigranţi clandestini. Aşa cum mulţi români erau în Italia înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Nedoriţi de nimeni, suntem încă priviţi cu suspiciune şi cu ură. La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a italienilor.

Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu”, nota Stefania Parmeggiani în La Reppublica.

Recomandare:   Unii spun că armele meteo, care controlează vremea nu există. Acest clip video îi contrazice. Furtună oprită la granița dintre două state

 Un  document se află în  arhivele italiene: „O scrisoare cu ştampila Ministerului de Interne italian, trimisă în 28 august 1942 către toate chesturile de poliţie din Italia, Ministerului de Afaceri Externe, Guvernului Dalmaţiei, Direcţiei de poliţie din Zara şi către Înaltul Comisariat din Lubliana. Ordinul era extrem de precis: să se ia măsuri pentru ca cetăţenii italieni să nu emigreze în România, se menționează în articol.

Citește mai mult pe: Adevărul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Istorie

Povestea uneia dintre cele mai bârfite femei din societatea românească: „Roaiba” sau „chipul păcatului încoronat în şuviţe roşii”

Published

on

By

Trăindu-şi viaţa la intensitate maximă şi stând tot timpul în umbra regelui Carol al II-lea, căruia i-a fost amantă şi apoi soţie, Elena Lupescu a fost cea mai bârfită doamnă din societatea românească de la începutului secolului XX.  Numele ei figura pe prima pagină a cotidianelor acelor vremuri, fiind considerată o femeie de moravuri uşoare, vulgară şi indecentă.

Elena a fost descrisă de mama lui Carol, Regina Maria, drept „chipul păcatului încoronat în şuviţe roşii”. Ea s-a descris, simplu, în memoriile scrise în perioada exilului cu Carol, în Franţa: „Eu sunt femeia cu părul roşu care-l iubeşte cu patimă pe Carol”.

Ulterior, agenții Poliției de Siguranță care l-au urmărit pe Carol al II-lea în perioada exilului alături de Elena Lupescu o porecliseră „Roaiba” pe amanta princiară, probabil din cauza faptului că era roșcată – însă mai există un detaliu anatomic care justifică porecla: Elena Lupescu deținea o pereche de incisivi supradimensionați.

Elena Lupescu (15 septembrie 1895 – 29 iunie 1977, Estoril, Portugalia), cunoscută și sub numele de Magda Lupescu, a fost amanta, iar ulterior soția lui Carol al II-lea. Însă, multe dintre detaliile vieții Elenei Lupescu rămân învăluite în mister, existând încă multe informații contradictorii legate de momentul întâlnirii și de relația sa cu viitorul rege al României.

Vremurile tulburi, circumstanțele, greșelile neintenționate sau erorile tipografice, pe de o parte, și zvonurile și scornelile lansate, în acele vremuri, nu numai de către dușmanii ei, ci și de către prieteni sau de către ea însăși, pe de altă parte, au condus la această situație. Considerată o femeie de moravuri uşoare, vulgară şi indecentă, Lupeasca a fost, cu siguranță, cea mai bârfită doamnă din societatea românească de la începutului secolului XX.

Elena Lupescu s-a născut la Iași și a fost fiica lui Nicolas Lupescu (Nahum Grünberg, pe numele real), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean. Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, foarte cunoscut în lumea bună a Capitalei.

Din povestirile Elenei Lupescu, se pare că l-ar fi întâlnit pentru prima dată pe Carol, pe când ea avea doar 9 ani, iar prințul moștenitor 19. Apoi, el şi-a continuat viaţa amoroasă aventuroasă şi s-a căsătorit, într-un final, cu principesa Elena. Lupeasca s-a măritat la 16 ani, la Iaşi, cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze ulterior (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului). S-au revăzut în 1925, la o recepție.

„Poate că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu, cât şi prinţul, la o recepţie în casa unui ataşat. Cum m-a văzut, prinţul s-a apropiat de mine spunându-mi: «Aş dori mult să reluăm vechea noastră prietenie». L-am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât părea de obosit, m-am înduioşat şi nu i-am putut rezista”, povestea Lupeasca în memoriile sale.

După revederea din 1925, cei doi amorezi n-au mai ţinut cont de reguli şi responsabilităţi. Nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, iar familia regală a considerat că este un episod trecător din viaţa principelui, aşa cum fuseseră multe altele. Însă, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în așa fel încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil, stârnind mare nemulţumire în familia regală. Carol a fost somat, în repetate rânduri, să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”.

Urmăriţi şi huliţi, fug la Veneţia. Urmează renunţarea lui Carol la succesiunea la tron. Printr-o scrisoare trimisă de la Veneţia, acesta cere „să fie şters din registrul familiei regale şi să i se acorde dreptul de a trăi sub un alt nume”.

„Este esenţa vieţii mele, este talismanul cel divin şi în clipele de greutăţi este refugiul meu suprem. Această dragoste este aşa încât nici nu pot concepe viaţa fără ea. Am o nevoie imperioasă de ea, clipă după clipă. Îmi este indispensabilă. E carne din carnea mea. Femeia asta îmi aduce o bucurie infinită”, spunea Carol al II-lea despre Elena Lupescu, femeia pentru care a renunţat la tronul României.

Carol al II-lea devine Carol Caraiman în februarie 1926. După ce s-au ascuns prin Milano, Monte Carlo, Cannes, Biaritz, Carol şi Elena se stabilesc la Paris.

Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege, la 8 iunie 1930, a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu. Însă aceasta s-a întors în țară folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu și a stat o vreme la Sinaia.

Carol refuză să revină asupra divorţului de principesa Elena de Grecia (1928), iar neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime duc la „exilarea” reginei Maria la Balcic. Lupeasca revine în Bucureşti, se instalează într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2. și devine centrul vieţii mondene bucureştene, având cea mai mare influenţă asupra regelui în cei zece ani de domnie.

Presa o numea „Lupeasca”, Regele îi spunea „Duduia”, iar cercurile politice o numeau „eminenţa cenuşie” sau „puterea din spatele tronului”. Regina Maria o descria drept „chipul păcatului încoronat în şuviţe roşii”. În memoriile scrise în perioada exilului, Lupeasca spunea: „Eu sunt femeia cu părul roşu care-l iubeşte cu patimă pe Carol”.

„O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”, o descria Pamfil Şeicaru, în volumul Vulpea Roşcată.

După abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a acceptat și Elena Lupescu exilul. Cei doi au locuit în Spania, Portugalia, Mexic (1940 – 1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit civil la Rio de Janeiro, în Brazilia şi, apoi, religios la Paris, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern. La moartea lui Carol (3 aprilie 1953), a moştenit o avere impresionantă.

I-a supravieţuit lui Carol încă două decenii, în care nu și-a refăcut viaţa. A murit la 82 de ani, în Portugalia, şi şi-a dorit ca cenuşa să-i fie îngropată la picioarele soţului ei.

Surse: historice.ro; historia.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Istorie

O ipoteză despre misterioasa trecătoare de la Posada, locul celebrei bătălii din secolul al XIV-lea

Published

on

By

În misterioasa trecătoare de la Posada, pe data de 9 noiembrie 1330, Basarab lansează atacul surpriză asupra ungurilor, înscriind astfel una dintre celebrele bătălii în istoria românilor. Măcelul a durat până pe 13 noiembrie, însă locul propriu-zis al desfăşurării acestei lupte a fost un subiect îndelung disputat de istorici.

Anul 1330 ar fi fostul unul oarecare în scurgerea timpului dacă regele Carol Robert de Anjou n-ar fi considerat că voievodul Ţării Româneşti, necunoscutul Basarab, stăpâneşte pe nedrept nişte regiuni de la graniţa regatului apostolic, cel ce trebuia să răspândească prin toate metodele dreapta credinţă a catolicismului. Era vorba despre fostul Banat de Severin, o formaţiune prestatală pe care domnitorul muntean o considera ca pe o moştenire legitimă. Conducătorul francez al Ungariei era prea orgolios pentru a nu face o expediţie şi în numele credinţei catolice împotriva schismaticilor ortodocşi.

Expediţia, narată pe larg în Cronica pictată de la Viena, s-a soldat cu un dezastru militar, dar autorul Marcus Kalt, puţin familiarizat cu geografia regiunii, a dat prea puţine indicaţii pentru o localizare exactă în stilul precis de astăzi al istoricilor. Un document din 16 martie 1331 ar putea să stabilească regiunea confruntării. Se aminteşte despre faptul că oastea regală se afla „sub o stâncă oarecare” şi că luptătorii supravieţuitori au pierdut acolo întregul bagaj şi, mai ales, actele prin care erau confirmate diferite privilegii. Dacă privim cu atenţie traseul oştirii invadatoare, singura regiune unde stâncile erau verticale şi locul de trecere era lung şi strâmt ar fi drumul care pleacă de la Mehadia, merge spre Teregova şi ajunge la Caransebeş şi apoi la Timişoara. Erau exact ţinuturile de graniţă revendicate de ambele părţi. Această descriere sumară a încleştării decisive indică de două ori o stâncă ce ieşea oarecum în evidenţă şi domina peisajul. Un studiu pe teren ar putea să ducă la o identificare a enigmaticei bătălii ce i-a provocat coşmaruri regelui Carol Robert de Anjou până la moarte.

Din păcate pentru locuitorii judeţului Argeş, celebra bătălie de la Posada nu s-a desfăşurat undeva pe drumul dintre Curtea de Argeş şi Sibiu, în fostul ţinut cunoscut sub numele de Ţara Loviştei.

Sursa: Historia

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister