Connect with us

Istorie

Cum „au îmbrăţisat“ secuii Unirea din 1918. Discursul din Parlamentul României Mari „uitat” de secui dar și de istoria românească

Published

on

Un document excepţional, dar ignorat de istorici, este „Declaraţia” prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România, expusă în Parlamentul României Mari, în februarie 1919.

Autorul „Declarației” de adeziune a secuilor la Unirea cu România este Joseph (Iosif) Fay. Discursul sau a emoționat o țară întreagă la acea vreme. De altfel și celelalte discursuri au fost elogiate de marele istoric român N. Iorga.

Declarația prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919. Documentul este considerat unul excepțional, dar ignorat de istorici, scrie Nicu Neag într-un amplu și documentat material istoric publicat pe adevarul.ro.

Din discursul deputatului secui Joseph (Iosif) Fay răzbate idea că secuii au inteles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918. Mai mult , parlamentarul promite că secuimea va deveni un factor important în consolidarea și dezvoltarea României Mari.

 

Prezentăm mai jos, declarația deputatului secui, reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 41/1919-1920”:

Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).

Partea ce mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. Cum că așa este, aceasta o dovedește scurt faptul de parlamentarii maghiari din ținutul Parlament al României Mare au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost și poate sânt și de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsa de conștiințe și cu ușurință. Dar, domnilor deputați, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatițuni. Deoarece agitație nu este. Este însă  o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care își au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii. Acești domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta știe să cumpănească  greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastă națiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.

Domnilor deputați, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite) Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze umanime, strigări de bravo.)

Cât  de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.

„Poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari“

Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanța secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, așa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aș putea zice ca o deportație. (Aplauze)

Domnilor deputați prin hotărârea Conferinței de Pace, România a devenit stăpâna țării secuilor și prin aceasta îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca sa înșirăm  toate câte ar fi de  făcut, dar a căror realizare cu considerație și bunăvoință mult ar contribui și la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar și la ridicarea culturii și cinstei statului. (Aplauze)

Dintre problemele care așteaptă soluții le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a rețelei de cai ferate, care să aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.)

Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca și până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) și că ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor și Carpații ca să-și satisfacă trebuințele lor.

D-lor deputați, tot atât de însemnat aș socoti și sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor și a școlilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-și susțină institutele de cultura cu succes, și numai din propria putere. De mâna întâi ar fi și chestiunea funcționărimii secuiești. Într-o nație atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care și în administrație și în justiție ar fi favorabilă existenței în masă a elementului secuiesc, sârguincios și politicește element de încredere.

Însă dacă susținând unitatea statului român, poporul secuiesc și-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea sa-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze)

Ca cetățean credincios al statului român și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze) Noi am adus cu noi încredere și ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)

D-lor deputați, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiați pe aparență, trebuie să vedeți, să cunoașteți poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutați-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veți privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veți întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit și care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite și îndelung repetate)

După declarația deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga.

Recomandare:   Țeapa dată de Hitler americanilor: au aflat de ea după aproape 40 de ani

Domnilor, mulțumesc în numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care și alături de Ștefan cel Mare au luptat la Podul Înalt în 1475 pentru apărarea Moldovei și a românismului, și care în cea mai mare parte sunt vechi frați ai noștri români care și-au pierdut limba lor. Îi mulțumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va ști să prețuiască această încredere.

Istoricul Ion Coja susține că Declarația deputatului de Odorhei, Joseph Fay, citită în primul Parlament al României Mari, este un document excepțional, dar ignorat sau ocultat de istorici. Atât de cei români, cât și de cei maghiari. Coja apreciază că pentru ultimii este de înțeles, dar pentru primii nu.

Ar fi de recomandat ca acest text să apară și în manualul de Istorie a secuilor, dacă acest manual este scris cu un minim de respect pentru Adevăr, susține istoricul.

Citeşte mai mult pe adevarul.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Istorie

Dovada torturii ce l-a ucis pe Iisus, descoperită în premieră după 2.000 de ani. „Această descoperire crudă şi înfricoşătoare rezolvă unul dintre marile mistere care au generat multe contradicţii de ani de zile”

Published

on

By

Un schelet roman vechi de 2.000 de ani, ce are o gaură în picior, reprezintă a doua dovadă fizică a tipului de „tortură ce l-ar fi ucis pe Iisus”.

Scheletul a fost descoperit în urma excavărilor realizate într-un mormânt din nordul Italiei, rămăşiţele având urme ale unei „leziuni particulare” pe călcăiul drept, aspect ce sugerează că bărbatul a fost crucificat. Conform Mail Online, în ciuda faptului că romanii au practicat crucificarea timp de aproape un mileniu pe mii de oameni, dovezile acestui ritual sunt rare.

Singurul exemplu al practicii este reprezentat de un cui de 19 centimetri descoperit în corpul unui evreu în 1968. Dovezile practicii sunt atât de rare deoarece crucile din lemn pe care le-au utilizat se dezintegrează rapid. De asemenea, piroanele ar fi avut proprietăţi magice, aşadar deseori erau furate de la victime. Oratorul roman Cicero scria că, „dintre toate metodele de pedeapsă, crucificarea era cea mai crudă şi înfricoşătoare”.

Scheletul în care a fost găsită a două dovadă a aceluiaşi ritual a fost descoperit la 60 de kilometri de Veneţia. „Importanţa descoperirii se află în faptul că este al doilea caz de crucificare documentat, din lume”, a declarat coautoarea Ursula Thun Hohenstein, din cadrul Universităţii din Ferrara.

Specialiştii au declarat că datarea cu radiocarbon a fost imposibilă din cauza stării alterate a scheletului. Specialiştii au descoperit, însă, alături de schelet şi cărămizi romane, fapt ce sugerează că rămăşiţele ar proveni din aceeaşi perioadă.

„Considerăm că crucificarea ar fi putut fi posibila cauză a leziunilor, însă interpretarea rezultatelor este dificilă din cauza stării în care se află oasele”, au notat specialiştii în cercetare. Bărbatul crucificat ar fi avut între 30 şi 34 de ani.

Sursa: descopera.ro

Citește mai departe>>

Istorie

Pedeapsa cu moartea în epoca lui Nicolae Ceauşescu: 104 persoane executate prin împuşcare. Cine a fost ultimul condamnat la moarte

Published

on

By

Regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi reinstituind pedeapsa capitală. Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în legislaţia penală din România printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Existau din timpul celui de-al Doilea Război Mondial decrete speciale date de regimul mareșalului Antonescu pentru a reintroduce această pedeapsă, precum și în timpul lui Carol al II-lea.

Până la acest moment pedeapsa capitală fusese abolită în România încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza și singurii care mai puteau cădea sub incidența ei erau militarii trădători (dezertori). România este prima țară europeană care a abolit această pedeapsă,în 1865, din păcate nu definitiv, scrie „Historia”.

Regimul comunist nu s-a limitat doar la a da legi, ci pe lângă aceasta au fost create şi organismele necesare aplicării ei. Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului.

Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”. Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

Imaginea „călăilor”

Potrivit legilor, executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală se efectua prin împuşcare, de către plutoanele de execuţie. Fiecare pluton era alcătuit din 12 membri, care primeau încărcătoare cu câte 5 cartuşe şi trăgeau foc după foc.

„Călăii” erau foarte atent selecţionaţi, pe baza unui profil psihologic foarte bine conturat. Mai mult, ei semnau declaraţii de confidenţialitate, iar dacă divulgau secrete de serviciu puteau fi arestaţi şi condamnaţi la rândul lor la pedeapsa cu moartea.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului. La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după 1990, a fost dezafectat, în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ultimul condamnat la moarte

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

Recomandare:   Giulgiul de la Torino, unde se află imprimat chipul lui Iisus, testat ADN de experți. Rezultatele sunt surprinzătoare

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

Citește mai departe>>

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister