Connect with us

Diverse

Cum a vrut Ceauşescu să demoleze Gara de Nord, construită din ordinul Regelui Carol I

Published

on

Gara de Nord, cel mai mare punct feroviar din România a fost la un pas de demolare. Îi pusese gând rău fostul dictator Nicolae Ceaușescu care îşi dorea o recolare a stației CFR, undeva la marginea Capitalei. A fost inaugurată la 25 septembrie 1872 deschizându-se astfel prima linie ferată Bucureşti-Ploieşti. Situată în piața cu același nume, este, în prezent, cel mai mare punct feroviar din România şi reprezintă legătura către toate regiunile ţării, dar şi cea mai mare poartă de intrare în București.

Piatra de temelie a Gării de Nord a fost pusă la 22 septembrie/4 octombrie 1869, în prezența domnitorului Carol I, urmând să fie la conectată la noile linii de cale ferată care urmau să unească Bucureștiul cu Galaţiul şi Craiova.

Un amplu teren, proprietatea boierului Dinicu Golescu, se afla de-a lungul Căii Târgovişte (numită Calea Griviţei din 1878), şi care i-a fost dat de zestre fiicei sale căsătorită cu secretarul Legaţiei Marii Britanii, Effigham Grant (nume ce-l va purta viitorul pod). Atunci când părţi din acest teren au fost scoase la vânzare, statul român a cumpărat o bună parte din ele în vederea construirii unei gări care, trebuia să lege Capitala de nordul ţării (pentru partea de sud exista Gara Filaret). Fosta proprietate a boierului Dinicu Golescu se afla, la acea vreme la marginea oraşului.

Clădirea gării, alături de peroane şi linii, a fost construită după planurile Ministerului Lucrărilor Publice, de Consorţiul Stroussberg, şi a purtat, la început, numele de Gara Târgoviştei. În anul următor, Consorţiul a dat faliment, iar statul a cumpărat acţiunile sale. Astfel, a devenit principalul proprietar al zonei gării şi al liniilor adiacente, înfiinţând, totodată, un Consiliu pentru administrarea sa.

În noiembrie 1870, odată cu deschiderea provizorie a liniei Bucureşti — Ploieşti, Gara Târgovişte a fost dată în exploatare, iar, peste doi ani, la 13/25 septembrie 1872, a fost inaugurată oficial, când au fost date în exploatare liniile ferate Piteşti — Bucureşti — Buzău şi Galaţi — Tecuci — Roman, în lungime de peste 600 km, cu 39 de staţii.Destinată, iniţial, tranzitului de călători şi mărfuri, cu şapte linii şi multe clădiri de ateliere, gara a fost reamenajată de mai multe ori. Formată din două corpuri paralele legate la capătul dinspre atelierele de reparaţii de un alt corp în orientare perpendiculară, de-a lungul timpului i s-au adăugat noi corpuri, schimbări ale faţadelor, etc., devenind, în timp, un punct terminus.

Abia, în 1888, când a avut loc prima reabilitare a gării, numele său a devenit Gara de Nord. Clădirea de călători avea parter şi etaj, şi era formată dintr-un pavilion central cu două turnuri care există şi astăzi. Faţada principală era orientată de-a lungul Căii Târgovişte. Intrarea se făcea direct din Calea Târgoviştei, şi, în faţă, era o grădină cu o alee centrală numită ”curtea călătorilor”. În perioada 1895-1896 a fost construită o nouă aripă a gării, prevăzută şi cu un „salon regal”, restaurat în forma originală din timpul lui Carol I, şi inaugurat la 1 decembrie 2013, de către principesa Margareta şi principele Radu.

La 1/13 aprilie 1890 s-a dat în funcţiune centrala telefonică a Gării de Nord, având iniţial 25 de linii telefonice, numai în Bucureşti. În 1907, Gara de Nord a fost extinsă cu încă două linii, iar în 1928, gara avea şase linii pentru plecări şi patru linii pentru sosiri.Planuri pentru construirea unei gări noi, denumită ”Gara Centrală”, care urma să fie amplasată undeva în zona în care acum se află Opera Română, au existat, însă declanșarea Primului Război Mondial a împiedicat realizarea vreunui proiect în acest sens.

Gara de Nord a fost modernizată şi mărită, în anii 1930-1932, când s-au făcut mai multe lucrări: cele nouă peroane au fost legate, la capăt, printr-un peron transversal (lung de 200 m şi lat de 23 m), s-a construit frontonul dinspre sud, şi s-a realizat sistematizarea liniilor de primire/expediere a trenurilor, mărindu-se numărul lor, de la 10 linii la 16 linii (două din ele vor fi desfiinţate ulterior).

Proiectul ce viza clădirea a fost realizat de arhitectul Victor G. Stephănescu şi a fost demarat în 1932. Corpul nou de clădire, aşa cum se înfăţişează şi astăzi, are o faţadă monumentală, concepută într-o manieră neoclasică modernă, dominată de porticul format din şase coloane de mari dimensiuni.

Au fost modernizate şi sistemele de sonorizare din staţii. În 1932, la Gara de Nord, s-a montat un amplificator (de 200 w) şi şase difuzoare; până în 1938, acestea s-au extins în toate gările din ţară, înlocuind vechiul clopot de peron.

Construcţia Gării a dus, totodată, şi la dezvoltarea urbanistică a zonei din jurul său, care a început să fie populată rapid, terenurile fiind ocupate în principal de locuinţele lucrătorilor de la căile ferate.

Începând cu 1941, s-a trecut la sistematizarea întregii zone a Gării de Nord, fiind începută, pe locul vechilor ateliere de reparaţii, construirea Palatului CFR, terminat după 1950, care adăposteşte în prezent, Ministerul Transporturilor. În anii 1960 a fost închisă Piaţa Gării de Nord, construindu-se zece blocuri de o parte şi de alta a palatului C.F.R.

De asemenea, în Piaţa Gării de Nord se află un monument dedicat eroilor ceferişti din timpul Primului Război Mondial, operă a sculptorilor Corneliu Medrea şi Ion Jalea.

Zona Gării de Nord, inclusiv clădirea, suferă importante distrugeri (aripa sudică a gării, linii şi macazuri) în bombardamentele intense asupra Bucureştiului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Clădirea a rămas în picioare, şi a reușit să rămână, până în prezent, trecând peste o demolare programată pentru 1992, de fostul lider comunist Nicolae Ceauşescu, care voia să construiască o nouă gară la marginea capitalei.

Citește și:
Posibilul ajutor militar sovietic, unul dintre misterele Revoluţiei din Decembrie 1989

Între 1945 şi 1990, au fost realizate alte modernizări, printre care: electrificarea liniilor, lungirea peroanelor, reamenajarea sălilor de aşteptare, racordarea la reţeaua de termoficare, caloriferele începând să înlocuiască sobele cu lemne, construirea de pasaje pietonale, sub/supraterane pentru traversarea liniilor ferate, dar şi legarea gării la reţeaua de metrou prin realizarea în 1988, a staţiei de metrou Gara de Nord. În aceeaşi perioadă, traficul feroviar a cunoscut o creştere enormă.

Impresionanta clădire a gării este inclusă în Lista Monumentelor Istorice din România având codul B-II-m-B-18803. Ultimele lucrări de reabilitare a clădirii Gării de Nord au avut loc între anii 1997 şi 1999, şi au constat în modernizarea sălilor de aşteptare, a sistemelor de afişaj video, montarea de tâmplărie termopan, înălţarea peroanelor la nivelul podelei vagoanelor, introducerea biletelor de peron etc. Citeste continuarea pe  descopera.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Gripa a ucis deja 10 oameni! Ce are diferit gripa de anul acesta?

Published

on

By

Numărul deceselor provocate de gripă a ajuns la 10, potrivit Ministerului Sănătății, printre victime numărându-se și un bebeluș. Față de anul trecut, virusul gripal a apărut mai devreme, spune Alexandru Rafila, preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, care atrage atenția asupra importanței vaccinării.

Preşedintele Societăţii Române de Microbiologie și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că persoane tinere, fără comorbități au făcut complicații și recomandă vaccinarea ca fiind singura metodă de prevenire a gripei.

„Ceea ce eeste nou comparativ cu anul trecut este că circulația virusului gripal a apărut mai repede în această perioadă față de perioada corespunzătoare anului precedent. Anul trecut, s-au înregistrat peste 100 de decese datorate gripei, până la sfârșitul sezonului gripal. Sperăm să nu ajungem la această situație. Preocuparea este justificată legată de eventuala virulență crescută a uneia dintre tulpinile virusului. Nu putem trage concluzii. Abia la sfârșitul sezonului gripal putem afirma dacă am avut de-a face cu o tulpină cu virulență deosebită. Ceea ce e preocupant, persoanele care nu aveau comorbidități, persoane tinere au făcut complicații și e un lucru care trebuie să îngrijoreze. Suntem în aceeași situație an de an. Ne întrebăm ce putem face să stopăm răspândirea. Singurul răspuns este să ne vaccinăm în număr cât mai mare,” a declarat pentru Digi24 Alexandru Rafila, preşedintele Societăţii Române de Microbiologie.

„Gripa nu e ca oricare alta. Asta e diferența majoră între gripă și o viroză banală. Gripa e o infecție virală care evoluează imprevizibil și predispune la complicații și deces. Gripa omoară, e un lucru cunoscut în istorie. Gândiți-vă ce s-a întâmplat în timpul pandemiei din 1918, când numărul deceselor l-a depășit pe cel din Primul Război Mondial,” a adăugat Rafila.

Potrivit Mediafax, marţi, un bărbat în vârstă de 40 de ani a murit la Spitalul Judeţean Arad, din cauza gripei, numărul deseselor ajungând astfel la zece.

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Diverse

Mihai Eminescu – omul din spatele geniului: sindromul bipolar, mania, depresia şi vocea care cucerea

Published

on

By

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut.Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu-omul. Puţini sunt cei care ştiu că geniul creativ al Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. Şi, totuşi, cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna“

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul, pentru „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.

Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu.

Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r.-mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati a explicat, pentru „Adevărul”:„Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”.

„Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze”

„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societatea. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

Spusele istoricului botoşănean sunt confirmate şi de fostul coleg de la Viena al poetului, Ştefanelli, care povestea în scrierile sale că lui Eminescu, îi plăcea să „vorbească” băutura. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”, precizează Ştefanelli. Totodată contemporanii îşi aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeţ cu cei apropiaţi. „Mi-a vândut pantalonii şi m-a lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineaţa”, spune Ştefanelli. Tot fostul coleg al poetului mărturiseşte că Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor”, spunea acelaşi Ştefanelli.

Un patriot adevărat:„Trăiască naţia!”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”.

Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin.

Sindromul bipolar îl ajuta la creaţie

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă:sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Medicul botoşănean spune că Eminescu se comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, spune medicul botoşănean.

Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, mai spune Nicolae Vlad. De altfel, şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la Bucureşti, într-un studiu dedicat bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis.

Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Citeste mai mult: adev.ro/pbc4f8

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister