Connect with us

Diverse

Cum a fost lasata Biserica fără avere la jumătatea secolului XIX. Ieromonahii se bazau pe ajutorul ruşilor şi turcilor care să-i scape de Cuza

Published

on

În anul 1863, la patru ani de la unirea principatelor române, au fost secularizate averile mănăstireşti. A fost una dintre cele mai importante reforme ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost unul dintre paşii necesari ai Principatelor pe cale modernizării. La aceea vreme, pământurile închinate mănăstirilor aduceau un venit de peste 7 milioane de franci, o bună parte din aceşti bani luând calea muntelui Athos.

La jumătatea secolului al XIX lea avea loc un moment istoric pentru poporul român. Principatele se uneau într-un singur stat, sub sceptrul aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Noul domn, un copil de boier educat în spiritul modern al Europei Occidentale, era fost revoluţionar paşoptist şi ofiţer cu grad înalt în armata română. Graţie educaţie sale, Cuza şi-a dorit împreună cu intelectualitatea progresistă a vremii, reformarea şi modernizarea societăţii româneşti care se zbătea încă în bezna Evului Mediu. Una dintre cele mai importante reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Practic, Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali. Secularizarea averilor mănăstireşti a pregătit o altă reformă deosebit de importantă pentru modernizarea României, şi anume împroprietărirea ţăranilor.

Lux şi avuţie într-o lume dedicată smereniei şi sufletului

În Evul Mediu, Biserica a jucat un rol deosebit de important în societatea românească, având influenţă atât în domeniul legislativ, educaţional, administrativ dar şi politic. Capul Bisericii era cel care conferea un drept divin domnitorilor prin ungere şi binecuvântare. La rândul lor voievozii, care trebuiau să fie obligatoriu ”buni creştini„, ctitoreau mănăstiri şi biserici şi totodată ofereau danii generoase celor existente. Mai multe decât atât închinau sate şi suprafeţe mari de pământ mănăstirilor de la Muntele Athos dar şi din alte părţi cu importanţă deosebită pentru lumea creştină, mai ales est-europeană. Până în secolul al XIX lea, au fost încercări ale unor domnitori de laicizare a societăţii româneşti, dar fără prea mare succes, Biserica având şi susţinere externă în rândul marilor puteri estice şi balcanice. În timp numărul daniilor şi a terenurilor închinate mănăstirilor a sporit considerabil.

S-a ajuns la situaţia ca la jumătatea secolului al XIX lea, Biserica să deţină suprafeţe uriaşe de pământ în Principate. De exemplu, numai în Ţara Românească, mănăstirile şi bisericile închinate deţineau peste un milion de pogoane. Împreună cu celelalte mănăstiri şi biserici ajungeau să deţină peste 27 % din suprafaţa arabilă a ţării. În Moldova situaţia era asemănătoare. Aici bisericile şi mănăstirile deţineau aproape un sfert din suprafaţa rurală. Pe lângă toate acestea mănăstirile aveau cârciumi, mori şi hanuri, toate aducătoare de venituri consistente. De exemplu, în Ţara Românească peste 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri era controlate de bisericile şi mănăstirile închinate. Pământurile şi bunurile mănăstirilor închinate generau un venit de 7 milioane de franci, bani care ieşeau în mare parte din ţară şi erau folosiţi de călugării greci.

Problema mănăstirilor închinate

Dincolo de suprafeţele mari deţinute de mănăstiri în general, cele închinate reprezentau cea mai mare problemă. Mai precis era vorba de mănăstirile şi bisericile închinate de voievozi mănăstirilor, preponderent, de la Muntele Athos. Călugării greci exploatau după bunul plac veniturile obţinute de pe pământuri, cârciumi, hanuri sau mori. Totul a început în secolul al XIV-lea, atunci când domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au început să pună ctitoriile lor, sau cum se spunea ”le-au închinat”, sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi mai ales sub aceea a mănăstirilor de la Muntele Athos. Prin această ”închinare„, voievozii sperau să crească prestigiul internaţional al acestor ctitorii. În timp Principatele s-au ales însă secătuite de mănăstirile greceşti şi orientale. Iniţial, înţelegerea a fost oarecum onestă. Cu veniturile obţinute de pe pământurile oferite, călugării trebuia să întreţină obştea mănăstirii, dar să facă şi opere de caritate plus să investească în educaţie.

Adică din veniturile obţinute să facă spitale, şcoli, să dea pomeni etc. La început aceste obligaţii au fost respectate. Dar, mai apoi, călugării greci în special au uitat de aceste obligaţi şi efectiv îşi însuşeau tot venitul. Mai mult decât atât, banii au început să ia calea străinătăţii, fără operă de caritate, fără investiţii în lăcaşurile de cult, şamd. Practicm mănăstirile închinate erau doar locuri de făcut venituri considerabile şi atât. Efectiv, aşa cum arată şi istoricul Constantin C. Giurescu, sume uriaşe luau calea mănăstirilor orientale sau de la Muntele Athos, fără socoteală, fără taxare.

Primii paşi către secularizare

Aşa cum am precizat, mai mulţi domnitori cu principii iluministe au căutat să rezolve problema mănăstirilor închinate. Fără succes însă, având în vedere influenţa pe care o avea Biserica în Rusia şi chiar în zona Imperiului Otoman. Încă de la 1848, una dintre primele dorinţe ale celor care doreau modernizarea Principatelor erau secularizarea averilor mănăstireşti şi laicizarea educaţiei şi a statului în general. Când a ajuns pe tron, Alexandru Ioan Cuza a avut ca prim obiectiv laicizarea statului şi confiscarea averilor mănăstireşti. Mai ales că, inclusiv unele mănăstiri neînchinate şocau prin opulenţă şi lux. De notorietate este întâmplarea care îl are protagonist pe Cuza şi Arhimandritul Nil. Acesta din urmă locuia în Palatul Egumenic de la Cotroceni iar Cuza venit într-o vizită a remarcat luxul în care trăia acesta. Cuza i-ar fi cerit atunci arhimandritului să elibereze palatul transmitându-i prin intermediul slujitorului. „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unui călugăr nu-i trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă“. Practic acest proces al secularizării era dorinţa aproape unei întregi generaţii paşoptise şcolită în vestul European. Cuza a fost cel care a pus-o în aplicare. Evenimentele pregătitoare au început încă din 1859.

Citește și:
Felul scrisului, înclinat spre stânga sau spre dreapta, dezvăluie și bolile de care omul ar putea suferi de-a lungul vieții

Atunci, Imperiul Otoman a cerut lui Cuza să scutească mănăstirile închinate de contribuţiile la stat. Evident Cuza a refuzat şi, din contră, a dat ordin să le fie sechestrate veniturile. A urmat apoi, în 1863, un control general la toate mănăstirile şi trecerea tuturor bunurilor pe inventar. Cu această ocazie au fost scoase la iveală, şi făcute publice, o mulţime de nereguli în administrare dar şi de înregistrare a veniturilor. Totodată, în acelaşi an, consiliul de miniştrii a hotărât ca limba de slujire în Biserică să fie doar româna, nu greaca sau slavona. Mai mulţi călugări greci au încercat cu această ocazie să scoată din ţară odoare preţioase. Au fost prinşi iar toate bunurile au fost confiscate şi mai apoi expuse în Muzeul Naţional de Antichităţi constituit la ordinul lui Cuza.

O luptă de totul sau nimic

Iniţial, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a încercat să treacă averea mănăstirilor închinate iniţial în proprietatea statului, fără prea multe implicaţii externe. Mai precis, a încercat să le ofere călăugărilor greci o despăgubire importantă. Era vorba de peste 30 de milioane de franci. Evident grecii au refuzat, sperând că vor reuşi să obţină la timp protecţia decisivă a Rusiei şi a Imperiului Otoman. În acel moment, însă, Kogălniceanu a grăbit discuţiile privind textul legii şi s-a înţeles cu toţi reprezentaţii partidelor politice. Mai mult decât atât pentru a fi evitate acuzele de xenofobie sau rea voinţă, textul legii nu se mai referea doar la confiscarea averilor mănăstirilor închinate ci a tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Principate. Dezbaterea şi adoptarea a fost urgentată pentru ca reprezentaţii mănăstirilor să nu aibă timp să provoace prea mare vâlvă internaţională.

La 25 decembrie 1863, este prezentat în Adunare proiectul legii secularizării averilor mănăstireşti şi este adoptat cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi doar trei împotrivă. Prin această lege au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Aproape un sfert din suprafaţa arabilă a ţării revenea în proprietatea statului. „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”., se prevedea în legea din 25 decembrie 1863.

Ruşii şi turcii prietenii Bisericii, la jumătatea secolului al XIX lea

Şi prin secularizarea averilor mănăstireşti,marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit. După adoptarea legii în ţară a urmat războiul diplomatic pentru recunoaşterea ei. Şi asta în condiţiile în care Rusia şi Imperiul Otoman au contestat puternic această lege. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, preciza Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”. Mai mult decât atât era cunoscut faptul că Imperiul ţarist se erija în promotorul pan-ortodoxiei, evident cu interese expansioniste. Otomanii ţineau partea Bisericii fiindcă era o sursă de venit atât pentru oficialii statului dar şi pentru Înalta Poartă în general.

Totodată tendineţele de modernizare ale statului român şi o dorinţă tot mai mare de a merge pe drumul independenţei îi îngrijora pe oficiali otomani. La rândul său ambasadorul Angliei la Constantinopol a atacat vehement această lege. Şi nu fiindcă ar fi fost un fan al mănăstirilor greceşti sau româneşti ci pur şi simplu fiindcă avea o amantă de origine grecească, se vede destul de credincioasă. În cele din urmă după negocieri intense duse timp de trei ani şi cu implicarea unor personalităţi precum Costache Negri, s-a rezolvat şi problema secularizării averilor mănăstireşti. Evident în favoarea Principatelor Române şi a lui Cuza, susţinuţi de Franţa. La început pentru a potoli apele, guvernul românesc a încercat din nou să-i mituiască pe călugării greci, ajungându-se la despăgubiri de 82 de milioane de lei. Grecii au tot refuzat, la fel şi reprezentanţii Bisericii din Principate sperând fie la un câştig mai mare, fie la o rezolvare pozitivă prin intervenţia Marilor Puteri garante. Până la urmă, legea secularizării averilor mănăstireşti a fost acceptată internaţional iar călugării greci nu s-au mai ales cu nimic.

Citeste mai mult pe adevarul.ro

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Secretele minţii umane. Cele două mecanisme care ne controlează viaţa şi greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

Published

on

By

Psihologul Daniel Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă) este inconştient, intuitiv şi nu necesită efort voluntar sau control, pe când sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient, foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort.

Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul adaptării la mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o componentă specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific propriei persoane este sistemul 2 – sinele conştient şi raţional, cel care gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.

Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte de primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru analiză şi deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea sistem este folosit arareori.

De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le adoptă fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1 nu oferă un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau atunci când detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de sistemul 1). Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au descoperit că atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor.

Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă carte a sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune câteva dintre aceste greşeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor să-i ajute pe ceilalţi să le identifice şi să-şi înţeleagă mai bine propriile decizii.

Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul 2, ce necesită un efort  conştient), suntem mai predispuşi la erori cognitive. O exemplificare a autonomiei sistemului 1 o reprezintă iluzia optică Müller-Lyer, în care două linii paralele par a avea lungimi diferite.

Chiar dacă măsurăm cele două linii şi ne convingem (cu ajutorul sistemului 2) că lungimea lor este aceeaşi, sistemul 1 va continua să le perceapă ca fiind inegale.

La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de depăşit, însă primul pas spre ieşirea de sub dominaţia acestor greşeli de gândire este conştientizarea lor. Atunci când oamenii se află  într-un moment de criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de sistemul 1. De aceea, este esenţial să cunoaştem slăbiciunile acestuia.

Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie afectate de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un test simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greşit: 10 cenţi. Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi.

Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the overconfidence bias” – tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii. Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea, un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să estimeze şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele propriei companii la 81%.  Kahneman afirmă că optimismul este motorul capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes în încercarea lor.

O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning fallacy” – eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti, printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 – 10 ani, iar 40% dintre ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat.

Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceştia se aşteptau să cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei. Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările de cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de lire sterline.

O altă greşeală a gândirii este ceea ce Kahneman numeşte „the availability bias” – tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai uşor în minte. Un sondaj în rândul americanilor a relevat că aceştia cred că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia, aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist.

O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect” – efectul de ancorare. Unul din exemplele care ilustrează această „scurtătură” a gândirii este un studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de experienţă. În cadrul experimentului, acestora li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deşi zarurile nu ar fi trebuit să influenţeze decizia unor specialişti cu experienţă, cercetătorii au descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor se stabileşte de obicei un preţ de pornire.

Citește și:
După pesta porcină, un nou virus periculos pândește la granițele României. De această dată cele afectate vor fi ovinele

Un alt aspect important al sistemului 1 este faptul că, atunci când este confruntat cu o întrebare dificilă, el tinde să ofere răspunsul la o altă întrebare, mai simplă, fără ca noi să ne dăm seama. Profesorul Kahneman oferă ca exemplu un studiu efectuat pe un grup de studenţi germani. O parte dintre aceştia au primit următoarele două întrebări: „Cât de fericit eşti?” şi „Câte întâlniri romantice ai avut luna trecută?”. Ceilalţi au primit întrebările în ordine inversă. Dacă în primul caz nu exista nicio corelaţie între răspunsuri, în cel de-al doilea caz se putea observa o corelaţie între numărul de întâlniri şi nivelul fericirii indicat de studenţi. Profesorul Kahneman explică: „Pentru a răspunde corect la întrebarea «Cât de fericit eşti?», e nevoie să ne gândim mai mult. Studenţii care fuseseră întrebaţi mai întâi despre întâlnirile romantice nu au mai simţit nevoia să se gândească, pentru că au substituit răspunsul la această întrebare cu răspunsul la o alta – «cât de fericit sunt în viaţa mea sentimentală?». Studenţii sunt conştienţi că viaţa lor sentimentală nu este singurul aspect important pentru ei, dar sistemul 1 le-a oferit un răspuns facil, iar ei l-au folosit”.

În ceea ce priveşte fericirea, explică dr. Kahneman, amintirile joacă un rol important. Oamenii nu au un singur sine, ci două: sinele experimental (the experiencing self) şi sinele memoriei (the remembering self).

Majoritatea oamenilor sunt ghidaţi de cel de-al doilea. Pentru a exemplifica, dr. Kahneman pune o întrebare cititorilor: aţi fi dispuşi să plătiţi pentru o vacanţă grozavă, dar la finalul căreia ar trebui să beţi o poţiune care ar şterge orice amintire a călătoriei şi aţi rămâne totodată fără fotografii şi înregistrări video? Probabil că nu.

Pentru a ilustra diferenţa dintre amintiri şi experienţe, Kahneman relatează dialogul pe care l-a purtat cu un membru al publicului după o prelegere. Interlocutorul a povestit despre momentul în care asculta captivat o simfonie excepţională, la finalul căreia s-a auzit un zgomot infernal, din cauză că discul era zgâriat. „Finalul mi-a stricat audiţia”, a afirmat acesta. Kahneman i-a explicat că, de fapt, experienţa nu a fost distrusă, căci el se bucurase de muzică timp de 20 de minute. Fusese afectată, într-adevăr, amintirea despre această experienţă.

Confuzia celor două aspecte reprezintă o eroare cognitivă ce poate avea consecinţe neplăcute. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment în care voluntarii au fost supuşi la 2 experienţe dureroase. Rugaţi apoi să aleagă una dintre acestea pentru a fi repetată, aceştia au ales-o pe cea mai dureroasă dintre ele, per total, care durase mai mult dar se încheiase cu o durere mai puţin intensă, deoarece aceasta lăsase în urmă o amintire mai bună. „Sinele experimental tinde să nu aibă o voce suficient de puternică atunci când ne planificăm activităţile. Atunci când oamenii iau decizii nu se întreabă «ce voi simţi şi pentru cât timp?» şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne”, afirmă Kahneman. „Din trecut învăţăm, de obicei, să maximizăm calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta «tirania sinelui memoriei»”, scrie Kahneman.

Cum putem evita greşelile în gândire?

Doar dacă ne înţelegem punctele slabe vom fi mai pregătiţi să identificăm greşelile de gândire, chiar dacă nu vom le vom putea evita întotdeauna. „Pentru a contracara erorile sistemului 1 există, în principiu, o soluţie simplă: recunoaşterea semnelor ce sugerează că ne găsim într-o situaţie delicată, încetinirea procesului de decizie şi apelul la sistemul 2”, sugerează psihologul. „Nu putem face asta tot timpul, dar atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”, adaugă Kahneman.

Un alt lucru pe care trebuie să-l luăm în seamă este faptul că folosirea sistemului 2 implică un consum de resurse, iar în absenţa acestora sistemul 1 preia controlul. Un exemplu este oferit de un studiu efectuat în Israel asupra unui grup de 8 judecători ce au rolul de a decide eliberarea condiţionată a persoanelor condamnate. Decizia predominantă este respingerea solicitărilor de eliberare condiţionată, doar 35% dintre acestea fiind aprobate. Cercetătorii au descoperit că deciziile favorabile condamnaţilor sunt adoptate în mare parte imediat după pauza de masă a judecătorilor, rata aprobărilor scăzând apoi treptat, până la un nivel minim înregistrat chiar înainte de următoarea pauză de masă. Concluzia cercetătorilor a fost că judecătorii obosiţi şi înfometaţi tind să aleagă decizia cea mai comună, ce nu implică folosirea sistemului 2: respingerea cererii de eliberare condiţionată.

Chiar dacă ştim care sunt greşelile de gândire, nu suntem feriţi de ele. „Gândirea mea este predispusă la a comite aceste greşeli la fel ca înainte să le studiez”, a explicat Daniel Kahneman. Ce putem face, în acest caz? Sfatul lui Kahneman este să folosim în vocabularul curent expresiile ce descriu aceste greşeli, iar apoi să apelăm la prieteni. Pentru că oamenilor le e mai uşor să recunoască greşelile altora decât pe cele proprii, discuţiile cu apropiaţii, folosind un vocabular ce cuprinde indicii ale greşelilor cognitive, ne vor ajuta să le evităm. „Scopul cărţii mele este acela de a ridica nivelul conversaţiei curente, de a face oamenii să gândească mai complex atunci când judecă deciziile altor persoane. Dacă am avea o societate în care oamenii folosesc un limbaj mai bogat atunci când discută despre aceste lucruri, cred că ea ar avea un efect indirect asupra deciziilor noastre, pentru că ţinem seama mereu de opiniile altora despre noi”, concluzionează Kahneman.

Sursa: descopera.ro

Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Recomandările zilei

DiverseO zi ago

Secretele minţii umane. Cele două mecanisme care ne controlează viaţa şi greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

Psihologul Daniel Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast”...

Medicină2 zile ago

Bioritmul organelor interne și orele de refacere ale acestora. Țineți cont ca acestea au o activitate maximă timp de 2 ore pe zi

Un mecanism important al corpului este bioritmul cotidian al organelor interne. Despre bioritmul corpului uman s-a scris destul de mult,...

Diverse3 zile ago

Zidul dacic – o minune inginerească a lumii antice! Secretul care l-a făcut de nedoborât în faţa armatelor lumii antice

Zidul dacic a fost considerat o minune inginerească a lumii antice. Parte a fortificaţiilor cetăţilor dacice, „murus dacicus“, cum era...

Diverse3 zile ago

Nervul vag – un miracol al corpului uman! Cel mai lung nerv face conexiunea între minte şi organele vitale

Între starea de spirit şi corpul fizic există o legătură profundă. Această legătură este intermediată de nervul vag, care este...

Dezvăluiri5 zile ago

Lumea de Dincolo explicată de Prof. Dr. Constantin Dulcan: „Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pedepsim singuri, aici, pe pământ”

Prof. Dr. Constantin Dulcan,  medic neurolog, psihiatru şi cercetător în domeniul conştiinţei, a reuşit, în lucrările sale, performanţa absolut originală...

Medicină5 zile ago

Adevărul pe care nimeni nu îl spune despre urzici. Sunt ele bune, dar nu le mâncați dacă suferiți de aceste boli

Urzica este, cu siguranță, vedeta primăverii. Această plantă este ceea ce îi trebuie organismului nostru pentru a elimina toxinele acumulate...

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister