Connect with us

Diverse

Cum a fost lasata Biserica fără avere la jumătatea secolului XIX. Ieromonahii se bazau pe ajutorul ruşilor şi turcilor care să-i scape de Cuza

Published

on

În anul 1863, la patru ani de la unirea principatelor române, au fost secularizate averile mănăstireşti. A fost una dintre cele mai importante reforme ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost unul dintre paşii necesari ai Principatelor pe cale modernizării. La aceea vreme, pământurile închinate mănăstirilor aduceau un venit de peste 7 milioane de franci, o bună parte din aceşti bani luând calea muntelui Athos.

La jumătatea secolului al XIX lea avea loc un moment istoric pentru poporul român. Principatele se uneau într-un singur stat, sub sceptrul aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Noul domn, un copil de boier educat în spiritul modern al Europei Occidentale, era fost revoluţionar paşoptist şi ofiţer cu grad înalt în armata română. Graţie educaţie sale, Cuza şi-a dorit împreună cu intelectualitatea progresistă a vremii, reformarea şi modernizarea societăţii româneşti care se zbătea încă în bezna Evului Mediu. Una dintre cele mai importante reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Practic, Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali. Secularizarea averilor mănăstireşti a pregătit o altă reformă deosebit de importantă pentru modernizarea României, şi anume împroprietărirea ţăranilor.

Lux şi avuţie într-o lume dedicată smereniei şi sufletului

În Evul Mediu, Biserica a jucat un rol deosebit de important în societatea românească, având influenţă atât în domeniul legislativ, educaţional, administrativ dar şi politic. Capul Bisericii era cel care conferea un drept divin domnitorilor prin ungere şi binecuvântare. La rândul lor voievozii, care trebuiau să fie obligatoriu ”buni creştini„, ctitoreau mănăstiri şi biserici şi totodată ofereau danii generoase celor existente. Mai multe decât atât închinau sate şi suprafeţe mari de pământ mănăstirilor de la Muntele Athos dar şi din alte părţi cu importanţă deosebită pentru lumea creştină, mai ales est-europeană. Până în secolul al XIX lea, au fost încercări ale unor domnitori de laicizare a societăţii româneşti, dar fără prea mare succes, Biserica având şi susţinere externă în rândul marilor puteri estice şi balcanice. În timp numărul daniilor şi a terenurilor închinate mănăstirilor a sporit considerabil.

S-a ajuns la situaţia ca la jumătatea secolului al XIX lea, Biserica să deţină suprafeţe uriaşe de pământ în Principate. De exemplu, numai în Ţara Românească, mănăstirile şi bisericile închinate deţineau peste un milion de pogoane. Împreună cu celelalte mănăstiri şi biserici ajungeau să deţină peste 27 % din suprafaţa arabilă a ţării. În Moldova situaţia era asemănătoare. Aici bisericile şi mănăstirile deţineau aproape un sfert din suprafaţa rurală. Pe lângă toate acestea mănăstirile aveau cârciumi, mori şi hanuri, toate aducătoare de venituri consistente. De exemplu, în Ţara Românească peste 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri era controlate de bisericile şi mănăstirile închinate. Pământurile şi bunurile mănăstirilor închinate generau un venit de 7 milioane de franci, bani care ieşeau în mare parte din ţară şi erau folosiţi de călugării greci.

Problema mănăstirilor închinate

Dincolo de suprafeţele mari deţinute de mănăstiri în general, cele închinate reprezentau cea mai mare problemă. Mai precis era vorba de mănăstirile şi bisericile închinate de voievozi mănăstirilor, preponderent, de la Muntele Athos. Călugării greci exploatau după bunul plac veniturile obţinute de pe pământuri, cârciumi, hanuri sau mori. Totul a început în secolul al XIV-lea, atunci când domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au început să pună ctitoriile lor, sau cum se spunea ”le-au închinat”, sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi mai ales sub aceea a mănăstirilor de la Muntele Athos. Prin această ”închinare„, voievozii sperau să crească prestigiul internaţional al acestor ctitorii. În timp Principatele s-au ales însă secătuite de mănăstirile greceşti şi orientale. Iniţial, înţelegerea a fost oarecum onestă. Cu veniturile obţinute de pe pământurile oferite, călugării trebuia să întreţină obştea mănăstirii, dar să facă şi opere de caritate plus să investească în educaţie.

Adică din veniturile obţinute să facă spitale, şcoli, să dea pomeni etc. La început aceste obligaţii au fost respectate. Dar, mai apoi, călugării greci în special au uitat de aceste obligaţi şi efectiv îşi însuşeau tot venitul. Mai mult decât atât, banii au început să ia calea străinătăţii, fără operă de caritate, fără investiţii în lăcaşurile de cult, şamd. Practicm mănăstirile închinate erau doar locuri de făcut venituri considerabile şi atât. Efectiv, aşa cum arată şi istoricul Constantin C. Giurescu, sume uriaşe luau calea mănăstirilor orientale sau de la Muntele Athos, fără socoteală, fără taxare.

Primii paşi către secularizare

Aşa cum am precizat, mai mulţi domnitori cu principii iluministe au căutat să rezolve problema mănăstirilor închinate. Fără succes însă, având în vedere influenţa pe care o avea Biserica în Rusia şi chiar în zona Imperiului Otoman. Încă de la 1848, una dintre primele dorinţe ale celor care doreau modernizarea Principatelor erau secularizarea averilor mănăstireşti şi laicizarea educaţiei şi a statului în general. Când a ajuns pe tron, Alexandru Ioan Cuza a avut ca prim obiectiv laicizarea statului şi confiscarea averilor mănăstireşti. Mai ales că, inclusiv unele mănăstiri neînchinate şocau prin opulenţă şi lux. De notorietate este întâmplarea care îl are protagonist pe Cuza şi Arhimandritul Nil. Acesta din urmă locuia în Palatul Egumenic de la Cotroceni iar Cuza venit într-o vizită a remarcat luxul în care trăia acesta. Cuza i-ar fi cerit atunci arhimandritului să elibereze palatul transmitându-i prin intermediul slujitorului. „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unui călugăr nu-i trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă“. Practic acest proces al secularizării era dorinţa aproape unei întregi generaţii paşoptise şcolită în vestul European. Cuza a fost cel care a pus-o în aplicare. Evenimentele pregătitoare au început încă din 1859.

Citește și:
Realizată de câțiva arhitecți români, Casa Prispă este locuința care produce curent electric, fiind foarte călduroasă în sezonul rece și răcoroasă în cel cald

Atunci, Imperiul Otoman a cerut lui Cuza să scutească mănăstirile închinate de contribuţiile la stat. Evident Cuza a refuzat şi, din contră, a dat ordin să le fie sechestrate veniturile. A urmat apoi, în 1863, un control general la toate mănăstirile şi trecerea tuturor bunurilor pe inventar. Cu această ocazie au fost scoase la iveală, şi făcute publice, o mulţime de nereguli în administrare dar şi de înregistrare a veniturilor. Totodată, în acelaşi an, consiliul de miniştrii a hotărât ca limba de slujire în Biserică să fie doar româna, nu greaca sau slavona. Mai mulţi călugări greci au încercat cu această ocazie să scoată din ţară odoare preţioase. Au fost prinşi iar toate bunurile au fost confiscate şi mai apoi expuse în Muzeul Naţional de Antichităţi constituit la ordinul lui Cuza.

O luptă de totul sau nimic

Iniţial, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a încercat să treacă averea mănăstirilor închinate iniţial în proprietatea statului, fără prea multe implicaţii externe. Mai precis, a încercat să le ofere călăugărilor greci o despăgubire importantă. Era vorba de peste 30 de milioane de franci. Evident grecii au refuzat, sperând că vor reuşi să obţină la timp protecţia decisivă a Rusiei şi a Imperiului Otoman. În acel moment, însă, Kogălniceanu a grăbit discuţiile privind textul legii şi s-a înţeles cu toţi reprezentaţii partidelor politice. Mai mult decât atât pentru a fi evitate acuzele de xenofobie sau rea voinţă, textul legii nu se mai referea doar la confiscarea averilor mănăstirilor închinate ci a tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Principate. Dezbaterea şi adoptarea a fost urgentată pentru ca reprezentaţii mănăstirilor să nu aibă timp să provoace prea mare vâlvă internaţională.

La 25 decembrie 1863, este prezentat în Adunare proiectul legii secularizării averilor mănăstireşti şi este adoptat cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi doar trei împotrivă. Prin această lege au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Aproape un sfert din suprafaţa arabilă a ţării revenea în proprietatea statului. „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”., se prevedea în legea din 25 decembrie 1863.

Ruşii şi turcii prietenii Bisericii, la jumătatea secolului al XIX lea

Şi prin secularizarea averilor mănăstireşti,marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit. După adoptarea legii în ţară a urmat războiul diplomatic pentru recunoaşterea ei. Şi asta în condiţiile în care Rusia şi Imperiul Otoman au contestat puternic această lege. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, preciza Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă”. Mai mult decât atât era cunoscut faptul că Imperiul ţarist se erija în promotorul pan-ortodoxiei, evident cu interese expansioniste. Otomanii ţineau partea Bisericii fiindcă era o sursă de venit atât pentru oficialii statului dar şi pentru Înalta Poartă în general.

Totodată tendineţele de modernizare ale statului român şi o dorinţă tot mai mare de a merge pe drumul independenţei îi îngrijora pe oficiali otomani. La rândul său ambasadorul Angliei la Constantinopol a atacat vehement această lege. Şi nu fiindcă ar fi fost un fan al mănăstirilor greceşti sau româneşti ci pur şi simplu fiindcă avea o amantă de origine grecească, se vede destul de credincioasă. În cele din urmă după negocieri intense duse timp de trei ani şi cu implicarea unor personalităţi precum Costache Negri, s-a rezolvat şi problema secularizării averilor mănăstireşti. Evident în favoarea Principatelor Române şi a lui Cuza, susţinuţi de Franţa. La început pentru a potoli apele, guvernul românesc a încercat din nou să-i mituiască pe călugării greci, ajungându-se la despăgubiri de 82 de milioane de lei. Grecii au tot refuzat, la fel şi reprezentanţii Bisericii din Principate sperând fie la un câştig mai mare, fie la o rezolvare pozitivă prin intervenţia Marilor Puteri garante. Până la urmă, legea secularizării averilor mănăstireşti a fost acceptată internaţional iar călugării greci nu s-au mai ales cu nimic.

Citeste mai mult pe adevarul.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Gripa a ucis deja 10 oameni! Ce are diferit gripa de anul acesta?

Published

on

By

Numărul deceselor provocate de gripă a ajuns la 10, potrivit Ministerului Sănătății, printre victime numărându-se și un bebeluș. Față de anul trecut, virusul gripal a apărut mai devreme, spune Alexandru Rafila, preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, care atrage atenția asupra importanței vaccinării.

Preşedintele Societăţii Române de Microbiologie și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că persoane tinere, fără comorbități au făcut complicații și recomandă vaccinarea ca fiind singura metodă de prevenire a gripei.

„Ceea ce eeste nou comparativ cu anul trecut este că circulația virusului gripal a apărut mai repede în această perioadă față de perioada corespunzătoare anului precedent. Anul trecut, s-au înregistrat peste 100 de decese datorate gripei, până la sfârșitul sezonului gripal. Sperăm să nu ajungem la această situație. Preocuparea este justificată legată de eventuala virulență crescută a uneia dintre tulpinile virusului. Nu putem trage concluzii. Abia la sfârșitul sezonului gripal putem afirma dacă am avut de-a face cu o tulpină cu virulență deosebită. Ceea ce e preocupant, persoanele care nu aveau comorbidități, persoane tinere au făcut complicații și e un lucru care trebuie să îngrijoreze. Suntem în aceeași situație an de an. Ne întrebăm ce putem face să stopăm răspândirea. Singurul răspuns este să ne vaccinăm în număr cât mai mare,” a declarat pentru Digi24 Alexandru Rafila, preşedintele Societăţii Române de Microbiologie.

„Gripa nu e ca oricare alta. Asta e diferența majoră între gripă și o viroză banală. Gripa e o infecție virală care evoluează imprevizibil și predispune la complicații și deces. Gripa omoară, e un lucru cunoscut în istorie. Gândiți-vă ce s-a întâmplat în timpul pandemiei din 1918, când numărul deceselor l-a depășit pe cel din Primul Război Mondial,” a adăugat Rafila.

Citește și:
Profesor român care în țară, murea de foame, a ajuns cercetător de succes în străinătate. „Dădeam meditații până-mi curgea sângele pe nas"

Potrivit Mediafax, marţi, un bărbat în vârstă de 40 de ani a murit la Spitalul Judeţean Arad, din cauza gripei, numărul deseselor ajungând astfel la zece.

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Diverse

Mihai Eminescu – omul din spatele geniului: sindromul bipolar, mania, depresia şi vocea care cucerea

Published

on

By

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut.Aşa l-au redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu-omul. Puţini sunt cei care ştiu că geniul creativ al Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar.

Eminescu a fost aproape sanctificat. Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul, adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi pasionaţii de literatură din Botoşani au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii, dar şi presa de scandal au scos-o la vedere de-a lungul vremurilor. Şi, totuşi, cum era cu adevărat Mihai Eminescu?

„Era izbitor de frumos. Chipul lui ne minuna“

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul, pentru „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.

Despre imaginea Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„Avea o voce de aur, îi acompania pe lăutari”

Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu.

Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r.-mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati a explicat, pentru „Adevărul”:„Sunt cercetări pe care le-am făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând. În lucrarea mea privind această calitate a lui Eminescu am ataşat şi 11 bucăţi muzicale cântate de Eminescu. A fost un efort extraordinar de documentare, dar am reuşit. Printre bucăţile lui muzicale preferate erau melodii din folclorul tradiţional, foarte vechi. Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină. Din păcate nu ştim care doină”.

„Îi plăcea să piardă nopţile şi să fumeze”

„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societatea. Avea duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor. Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”, a spus, pentru „Adevărul”, Lucia Olaru Nenati.

Citește și:
Cel mai tare tunel subacvatic din lume. Noi plombăm drumuri şi construim autostrăzi doar pe hârtie, iar norvegienii fac revoluție în construcții

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

Spusele istoricului botoşănean sunt confirmate şi de fostul coleg de la Viena al poetului, Ştefanelli, care povestea în scrierile sale că lui Eminescu, îi plăcea să „vorbească” băutura. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”, precizează Ştefanelli. Totodată contemporanii îşi aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeţ cu cei apropiaţi. „Mi-a vândut pantalonii şi m-a lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineaţa”, spune Ştefanelli. Tot fostul coleg al poetului mărturiseşte că Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor”, spunea acelaşi Ştefanelli.

Un patriot adevărat:„Trăiască naţia!”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!”.

Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin.

Sindromul bipolar îl ajuta la creaţie

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă:sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Medicul botoşănean spune că Eminescu se comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”, spune medicul botoşănean.

Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, mai spune Nicolae Vlad. De altfel, şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la Bucureşti, într-un studiu dedicat bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis.

Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Citeste mai mult: adev.ro/pbc4f8

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister