Connect with us

Istorie

Crime de stat consemnate de istorie: asasinarea lui Nicolae Iorga în vremea preamăririi Căpitanului

Published

on

Sfârşitul toamnei lui 1940 aducea două evenimente importante consemnate de istorie: preamărirea Căpitanului Mişcării Legionare şi asasinarea lui Nicolae Iorga. În serialul „Istoria asasinatelor politice din România“, „Weekend Adevărul“ face o incursiune în anii în care eliminarea adversarilor politici lua cele mai violente forme. Primul caz este cel al istoricului Nicolae Iorga: o crimă de stat comisă de o grupare legionară şi rămasă nepedepsită într-un regim fascist în care abuzurile erau la ordinea zilei.

Ca politician, Iorga dezamăgise generaţia tânără naţionalistă. Sprijinea dictatura lui Carol al II lea, fiind şi consilier regal, a avut un mandat de prim-ministru mai mult decât modest. S-a opus mişcării legionare şi a fost acuzat de membriia acesteia că liderul lor, Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, ar fi fost ucis din cauza istoricului şi poate, spuneau alţi legionari, la ordinul expres al acestuia, fiind cunoscută influenţa pe care Iorga o avea în 1939 asupra lui Carol al II lea. Practic, totul a început în 1938, când Iorga a început să publice o serie de articole critice la adresa Mişcării Legionare. Scria în ziarul său „Neamul Românesc”.

Ataca ideea de comerţ legionar pusă la punct de Corneliu Zelea Codreanu şi închide cantinele legionare de la Obor şi Liceul „Sântul Lazăr”. Iorga spunea că Mişcarea Legionară pregătea în cantinele legionare „printre blide” şi „pistoale” o revoluţie împotriva ordinii de drept, reprezentată în acel caz de monarhia în fruntea căreia era Carol al II lea. Apogeul este atins când Corneliu Zelea Codreanu îi trimite lui Iorga o scrisoare de mustrare, în care îl numeşte necinstit. În replică, Iorga îl acuză de ultraj şi deschide o acţiune în instanţă.

Codreanu este condamnat la şase luni de închisoare. În puşcărie, lui Codreanu i se mai adaugă zece ani de muncă silnică pentru încercarea de răsturnare a ordinii de stat. În 1938, în noaptea de pe 29 pe 30 noiembrie, în timp ce Codreanu şi alţi legionari sunt duşi la Jilava, aceştia sunt sugrumaţi de gardieni la marginea unei păduri. Din acel moment, facţiuni legionare promit răzbunare. Îl consideră pe Iorga principalul vinovat şi sunt trimise istoricului numeroase ameninţări cu moartea. Legionarii îl numesc „sinistra vedenie cu barbă şi umbrelă”.

Zvonurile despre un posibil asasinat cresc. În 1940, Antonescu îl rugase pe Iorga să plece din ţară. Îi oferise chiar oportunitatea de a se retrage în Italia, dar Iorga a refuzat. În cele din urmă ameninţările au fost puse în practică. Horia Sima, liderul Gărzii de Fier în aceea perioadă, a precizat în diverse lucrări apărute în diaspora că nu a ştiut de uciderea lui Iorga şi nici nu a ordonat-o. În orice caz, despre moartea lui Iorga lipsesc rapoarte iniţiale, chiar şi raportul medico-legal este lacunar.

În prima parte a zilei de 27 noiembrie, profesorul Iorga a primit o vizită: primarul din Vălenii de Munte, legionarul Gheorghe Dinescu, însoţit de alţi doi bărbaţi, s-a dus să-i ceară retrocedarea unui teren către primărie, lucru pe care istoricul l-a refuzat. Mai târziu, când s-a deschis ancheta, s-a aflat că întors acasă, Dinescu ar fi spus că a ales să-i facă atunci vizita „pentru că era ultima zi a Profesorului“. Acestea sunt detalii care au fost puse pe masă la anchetă, pentru a determina dacă a fost o crimă concertată de Mişcarea Legionară sau intervenţia particulară a unor membri. Nu prea au ajuns să conteze mult, dar e bine de ştiut.

Citește și:
Știați că ploaia artificială a fost descoperită în România de savantul român Ștefania Măracineanu? Experimentul a avut loc în vara secetoasă a anului 1931

Aşadar, când legionarii au ajuns la Sinaia, Ecaterina Iorga le-a spus că bătrânul istoric e cam bolnav şi nu poate face drumul până la Bucureşti. În acel moment, şi-a făcut apariţia servitoarea Aneta Cazacu, care-i ducea un ceai. Legionarii au urmat-o până în biroul lui Nicolae Iorga, unde acesta lucra. L-au ridicat, iar el nu s-a opus. N-a făcut decât să-i spună soţiei să aibă grijă de însemnările la „Istoria Universală“. Când coborau din casă, s-au întâlnit cu Alina, fiica profesorului, care s-a arătat îngrijorată că tatăl ei e dus la Bucureşti singur şi s-a oferit să meargă alături de el. I s-a spus scurt că nu-i loc în maşină. Comandoul legionar şi Iorga au urcat şi s-au făcut nevăzuţi.

A doua zi dimineaţa, trupul neînsufleţit al profesorului era găsit pe un câmp din comuna Strejnic, Prahova: „Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Maiorul Bratu Aurel, la ordinul subsemnatului, s-a transportat la faţa locului şi a ridicat cadavrul cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, fiind transportat la Bucureşti şi predat familiei“, se arăta într-un raport din 29 noiembrie, realizat de locotenent-colonelul Alexandru Ionescu. Conform anchetei făcute de Siguranţă, lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibru 7,65 şi două de calibru 6,35. Istoricul Nicolae Iorga avea 69 de ani şi murise prin împuşcare în cap.

După o săptămână, au fost identificaţi şi asasinii: Traian Boeru (Directorul General al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (fratele fostului Chestor şi Inspector în Cooperaţie), Tudor Dacu (avocat) şi Ion Tucan. Servitoarea familiei Iorga l-a identificat pe un altul, Iacobuţă Ştefan, care a fost şoferul maşinii cu care a fost transportat Iorga şi care lucra la Institutul Naţional al Cooperaţiei din Bucureşti. Niciunul n-a ispăşit vreo pedeapsă pentru faptele comise, dar şeful comandoului legionar a fost identificat Traian Boeru.

O chestiune a rămas nerezolvată în cazul asasinării lui Iorga: pentru că ancheta a fost condusă cu destul de puţin profesionalism şi zel, nu s-a putut constata exact ora la care a fost ucis. S-au ocupat de acest amănunt istoricii. De pildă, Mihai Stoian, citat de Zigu Ornea în volumul „Anii treizeci: extrema dreaptă românească“, a susţinut că este plauzibil scenariul în care Iorga a fost dus în casa primarului din Teişani, unde a fost simulat un proces prin care a fost găsit vinovat de moartea Căpitanului, şi abia apoi a fost ucis, noaptea, pe la orele 23.00-24.00. Scenariul este susţinut şi de faptul că a doua zi, când a fost descoperit, cadavrul era acoperit de brumă, ceea ce arăta că stătuse acolo bună parte a nopţii.

Citeste mai mult: adev.ro/pgjryn

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
1 Comentariu

1 Comentariu

  1. George McOllan

    16 octombrie 2018 at 4:08 am

    Dupa informatiile care le am de la un doctor din America, si Corneliu Zelinski Codreanu si Horia Sima erau Evrei la origine. Ei au format miscarea Leginara ca sa-i protejeze pe Evrei si sa dezvolte un comert asemanator cu al Evreilor. Dupa ce Corneliu a fost asasinat, batranul Zelea Codreanu a fugit in URSS si dupa ce lucrurile s-au mai linistit, batranul s-a intors in Romania prin Schimb la Tighina cu Ana Pauker – schimb facut de Maiorul Teofil Sdorovici si Sublocotenebtul Dezebacinsky, care mai tarziu a devenit Dr. DeZeba. In timpul miscarii Legionare Nicolae Iorga publica ziarul „Neamul” in care sub-titlul era „Dati un ban pentru Neam sa scapam tara de Jidan” Oare asasinarea lui Iorga nu are vreo legatura si cu nationalismul lui din ziarul Neamul?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Dezvăluiri

Modernizarea României se datorează acestor oameni. Un grec, doi nemţi şi un român ne-au scos din Evul Mediu

Published

on

By

Obţinerea independenţei, unificarea teritorială şi constituirea României moderne se leagă de trei personaje-simbol pentru progresul înregistrat la acea vreme în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ajutaţi de mari personalităţi culturale şi politice autohtone, marii reformatori au fost în mare parte de alte naţionalităţi, dintre care, cel mai important, un neamţ get-beget, scrie „Adevărul”.

Principatele Române au cunoscut o evoluţie greoaie, cu un progres lent, de-a lungul istoriei. Învăţământul, legislaţia şi mentalităţile au rămas de tip medieval până aproape de secolul al XIX-lea, adică cu o întârziere de aproape un veac faţă de Occidentul european.

Lucrul este lesne de înţeles în contextul în care spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost din cele mai vechi timpuri în calea invaziilor şi jafurilor, în vecinătatea unor mari imperii expansioniste, iar mai târziu între mari puteri medievale, precum Polonia, Ungaria sau Imperiul Otoman, care râvneau la teritoriul ocupat de români.

Totodată, sistemul succesiunii la tron în ambele Principate, un sistem păgubos care a aruncat ţările într-un aproape etern război civil, a dus la şubrezirea capacităţii de apărare a Principatelor, a frânat progresul. Desele jafuri, incursiuni armate, dar şi luptele pentru tron între diferitele facţiuni au făcut ca viaţa urbană să fie foarte slab dezvoltată. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a început reformarea ţărilor române pe principii iluministe, moderne, stabilind premisele boom-ului din secolul al XIX-lea, veac în care, de fapt, s-a constituit statul modern român.

Au fost numeroşi factori responsabili pentru smulgerea Principatelor Române din bezna Evului Mediu şi constituirea statului modern român. Cu toate acestea au rămas cunoscute în special câteva personaje care au contribuit decisiv la realizarea acestui proces.

Grecul care a început modernizarea Principatelor

În general, când se vorbeşte despre perioada domniilor fanariote, există percepţia generală că au fost o piedică în calea dezvoltării statului român. În parte da, însă în timpul fanarioţilor au ajuns pe tronul Principatelor şi domnitori care au început procesul de modernizare al Moldovei şi Ţării Româneşti. De altfel, cel care a scos Principatele din bezna Evului Mediu a fost un grec şi se numea Constantin Mavrocordat. Era născut la Constantinopol în 1711 şi a ajuns pentru prima dată domn al Ţării Româneşti în 1730.

A fost domn de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. A avut timp pentru a-şi propaga ideile iluministe, progresiste la aceea vreme în ambele Principate. Constantin era fiul lui Nicolae Mavrocordat, la rândul său domn în Principatele Române şi nepot al lui Alexandru Mavrocordat, ”Exaporitul”, mare dragoman al Porţii, un rang înalt în administraţia Imperiului Otoman, cu relaţii care i-au permis să-i obţină fiului tronul. Mavrocordaţi erau originari din insula Chios şi erau bine priviţi de sultanii otomani. De altfel datorită bogăţiei şi influenţei au obţinut tronul în Principate. Au fost credincioşi Înaltei Porţi, lucru care însă i-a permis lui Constantin Mavrocordat să desfăşoare o amplă activitate reformatoare. Deşi grec născut la Istambul, Constantin Mavrocordat era un erudit iluminist care a întreţinut strânse legături cu iluminiştii din Transilvania şi din Europa. Era un adept al sistemului austriac în administraţie şi pur şi simplu a revoluţionat societatea românească.

A găsit două ţări medievale, pline de cutume vechi, cu un învăţământ slab dezvoltat şi total aservit Bisericii. Totodată era o lume a marilor proprietari de pământuri care trăiau aproape autarhic, domnind peste domenii cu ţărani săraci şi analfabeţi. De altfel cea mai importantă reformă a lui Constantin Mavrocordat a fost desfinţarea iobăgiei. În 1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova, ţăranii sunt eliberaţi de sub jugul boieresc. Totodată, deşi grec, a dat o importanţă cuvenită limbii române şi i-a obligat pe funcţionari şi preoţi să folosească doar limba română. Totodată Mavrocordat a investit în educaţie. A ridicat biblioteci, a făcut şcoli şi a instituit învăţământul obligatoriu în limba română. Totodată a contribuit la formarea unei elite intelectuale în administraţie, formată în şcoli din străinătate.
„Au dat de ştire tuturor mazililor în toată ţara, ca să-şi aducă copii la învăţătură, la şcoală, ca să înveţe orice limbă, ce i-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi în pământul nostru al Moldovei, precum sunt şi prin alte ţări“, scria cronicarul Ion Neculce. Totodată aşa cum arată istoricii a dat strălucire Academiei Domneşti de la Iaşi. A iniţiat alte zeci şi zeci de reforme administrative şi fiscale. De exemplu a eliminat toate taxele medievale şi le-a înlocuit cu un singur impozit. Pe scurt, Constantin Mavrocordat a pus bazele modernizării Principatelor Române încă din anii domniei sale.

„Domnul Unirii”, o nouă elită românească şi primii paşi

Un alt pas important a fost făcut în 1829 după Tratatul  de la Adrianopol prin care Principatele Române treceau sub protecţia Rusiei, sau mai precis în sfera de influenţă ţaristă ca urmare a victoriilor ruseşti contra otomanilor. În această perioadă au fost elaborate Regulamentele Organice, practic primele constituţii moderne ale Principatelor Române. De altfel pe baza acestor regulamente trebuiau conduse sub protectorat rusesc ţările române. Culmea, ele au deschis de fapt calea modernizării şi favorizarea unificării celor două Principate. Lucru pe care în mod sigur ruşii sau orice altă mare putere din zonă nu şi-ar fi închipuit-o.

”Regulamentele Organice au impus o serie de inovaţii esenţiale în administraţia publică. Un principiu călăuzitor era separarea puterilor executivă, legislativă şi judecătorească.(…) În ansamblu Regulamentele Organice au grăbit modernizarea principatelor. Au consolidat caracterul predictibil al guvernării, în special în chestiunile fiscale, oferind astfel garanţii mai solide pentru investiţii şi contracte, condiţii indispensabile progresului economic. De asemenea au încurajat unirea Moldovei cu Ţara Românească înzestrându-le cu instituţii politice aproape identice şi oferind locuitorilor lor cetăţenie comună”, scria Hitchins Keith, în ”Scurtă istorie a României”.

Citește și:
Zodiacul Popii, manuscrisul românesc vechi de 4 secole care prevestește evenimentele politice și vremea până în anul 2048

A urmat apoi momentul 1848, anul revoluţiei, an în care au fost elaborate mai multe programe dar şi proiecte de constituţie modernă a Principatelor Române. Totodată această revoluţie este creaţia unei noi elite româneşti, în special fii de boieri sau oameni cu stare, educată în ţările dezvoltate ale Occidentului şi care au adus în Principate suflul progresului.

Aceşti tineri intelectuali progresişti au fost de unul dintre cei mai importanţi piloni ai României moderne. Din sânul lor s-au ridicat oameni de cultură, oameni politici şi diplomaţi, care au contribuit rând pe rând la toate realizările istorice din a doua jumătate a secolului XIX. Ei au fost de fapt generaţia care a făurit România modernă. Momentul prielnic a fost anul 1859, atunci când Principatele Române au devenit un pion important în politica europeană. Erau statul tampon pe care mulţi şi-l doreau împotriva expansionismului rusesc. Această generaţie de intelectuali ”bonjurişti”, căliţi în focul revoluţiei de la 1848 au speculat contextul internaţional şi au realizat aproape imposibilul adică Unirea Principatelor Române, mai precis Ţara Românească şi Moldova. Domnul Unirii a fost Alexandru Ioan Cuza, fost revoluţionar de la 1848, din aceeaşi generaţie care credea în necesitatea modernizării României.

A fost unul dintre pilonii esenţiali ai recuperării handicapului faţă de lumea occidentală, prin reforme extraordinare. ”Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în şapte ani, performanţe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic —al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite— ca în cunoscuta parabolă — şi ele vor fi culese târziu, de alţii”, scria istoricul Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. În timpul domniei lui Cuza au avut loc reforme fundamentale pentru modernizarea statului român. În primul rând au fost reorganizate toate domeniile vieţii publice.

Armata, administraţia publică, învăţământul au fost modernizate. Au fost introduse principii moderne precum egalitatea în faţa legii şi a impozitelor. Au fost secularizate averile mănăstireşti, a avut loc o reformă electorală prin acordarea dreptului de vot şi totodată o reformă agrară prin împroprietărirea unei părţi a ţărănimii. Totodată a fost decretat codul civil, au fost create camere de comerţ, Universităţi şi viitoarea Politehnică numită la aceea vreme Şcoala de Poduri şi Şosele. Nu în ultimul rând a fost promulgată legea instrucţiunii publice. Reforme uluitoare care au schimbat în doar câţiva ani chipul principatelor. Iar aceste reforme s-au datorat atât lui Cuza dar şi a colaboratorilor săi, în special Mihail Kogălniceanu. ” Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt, Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate”, preciza Florin Constantiniu.

Nemţii care a pus bazele României Mari

Domnia lui Cuza era însă ceva temporar. O soluţie de avarie pentru mulţi oameni politici şi intelecuali români care-şi doreau un prinţ străin, un arbitru al tumultoasei şi balcanicei vieţi politice româneşti. Totodată era nevoie de un prinţ străin pentru a conferi o stabilitate fragilei unităţi statale, mai ales printr-o influenţă sporită în faţa Marilor Puteri.

A fost ales din motive bine ştiute principele Carol de Hohenzollern, un prinţ prusac. Acesta a fost adus pe tronul Principatelor Române, după ce Cuza a fost înlăturat de ”monstruoasa coaliţie”. Principele Carol a fost înscăunat în anul 1866 şi a fost monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria românească
Mai precis a domnit până în 1914. România a fost marcată de personalitatea acestui suveran, acceptat cu greutate dar care până la urmă a cucerit sufletul balcanic al românilor. În timpul domniei sale, propriu-zis s-a născut România modernă, încununarea eforturilor precedente. Sub sceptrul lui Carol I a fost obţinută confirmarea unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească, a fost mai apoi obţinută Independenţa în urma războiului ruso-turc din Bulgaria, conflict în care Principatele Unite au intervenit decisiv. Totodată, în 1881, România devenea regat, iar Carol I rege. Urmaşul său la tron şi nepotul lui Carol I, regele Ferdinand a desăvârşit ceea ce a început înaintaşul său. În urma Primului Război Mondial, regele Ferdinand I devine primul rege al României Mari. Totodată, este şi regele în timpul mandatului căruia a fost definitivată reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor în România.

Citeste mai mult: adev.ro/pbc3lw

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Istorie

Cum a devenit o biată potecă cea mai spectaculoasă șosea din România. Enigma Transfăgărășanului, drumul considerat moftul lui Ceaușescu

Published

on

“ Transfăgărăşanul este cel mai uimitor drum pe care l-am văzut vreodată! (…) Arată ca și cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecțiunii automobilistice!”. Acestea sunt cuvintele folosite, în urmă cu noua ani, de celebrul Jeremy Clarkson, unul dintre realizatorii celei mai de succes emisiuni automobilistice de pe planetă, “Top Gear”, pentru a descrie Transfăgărășanul…

Considerat moftul antisovietic al lui Ceauşescu, spectaculosul drum a fost realizat în mai puţin de un cincinal, deși, spun specialiştii, în condiţii normale lucrările la Transfăgărăşan ar fi trebuit să dureze 20 de ani. Implicarea Armatei şi atacarea obiectivului în 100 de puncte de lucru au accelerat procesul, astfel încât lucrările au putut fi finalizate în septembrie 1974.

Transfăgărășanul are ca punct de pornire comuna Bascov, din județul Argeș, și se încheie la intersecția cu Drumul Național 1, în zona comunei Cârțișoara (județul Sibiu). Are aproape 152 de kilometri lungime și traversează Munții Făgăraș, cei mai înalți ai României. Șoseau care șerpuiește ca un circuit de Formula 1 prin inima coloșilor stâncoși atinge altitudinea maximă de 2.042 de metri, în zona tunelului de la Bâlea, fiind întrecută în România doar de “Transalpina”, care ne înalță până la 2.145 de metri.

Putină lume știe însă că șoseaua considerată de unii drept un capriciu al celui mai iubit fiu al poporului şi care, în realitate, a avut un scop strategic, de pregătire pentru o eventuală invazie a URSS, urma să poarte numele “Drumul Transfăgărăşan Nicolae Ceauşescu” şi că, mai mult, cel care a refuzat această denumire a fost însuşi Ceauşescu, semn că, în septembrie 1974, cultul personalităţii încă nu devenise literă de lege.

Faptul că Transfăgărăşanul a avut la bază calcule militare a fost un secret doar pentru marea masă a populației.

Nicolae Mazilu, fost ofițer in armată, comandantul unora din trupele care au participat la construirea Transfăgărăşanului, povestește cum i s-au comunicat aspectele legate de scopul obiectivului şi de necesitatea intervenției armatei. La vremea aceea, deja toate marile şantiere ale ţării erau împânzite cu zeci de mii de soldăți, ofițeri, maiștri şi subofițeri. Armata era implicată într-o serie de lucrări de anvergură ale economiei naţionale, unele dintre ele, lucrări strategice – drumuri, poduri, platforme industriale, sisteme de irigații, lucrări hidrotehnice.

Nicolae Ceauşescu trăia cu teama că România ar fi următoarea ţintă a URSS, după invazia sovieticilor în Cehoslovacia (în 1968), şi ținea să fie pregătit strategic pentru înaintarea rapidă a trupelor militare româneşti prin nord, fiindcă până la realizarea Transfăgărăşanului traversarea Făgăraşilor prin acea zonă nu se putea face nici măcar călare.

O biată potecă avea să devină peste numai patru ani drumul Transfăgărăşan. Strâmtul traseu pentru care se făcuseră planuri mari este descris de Nicolae Mazilu în volumul „Enigma Transfăgărăşanului”:

„Pe versantul vestic al văii Bâlei, o potecuţă, pe cât de discretă, pe atât de încăpățânată, urca uzând de tot felul de întortocheri şugubeţe spre Căldarea Bâlei (…). De pe această potecuţă discretă am putut urmări traseul drumului, marcat pe muntele de vizavi de către cei mai buni alpinişti ai vânătorilor de munte, cu dungi de vopsea roşie, din 50 în 50 de metri sau cu cearceafuri prinse de stânci cu pitoane (…). Dacă am lua în consideraţie numai această operaţiune de marcare a cotei drumului în punctele esenţiale şi tot ne-am face o idee despre marile sacrificii şi riscuri asumate de către proiectanţi şi constructori pentru realizarea acestei măreţe opere de artă!În acea zi de decembrie am înţeles că apasă pe umerii mei o răspundere uriaşă şi că trebuie să mă ţin bine”.

Potecuţa aceea avea să devină un drum spectaculos, săpat în stâncă în mai puţin de un cincinal, cu eforturi uriaşe, motivate de frică, disciplină şi distincţii socialiste. Cinci ministere şi un institut de cercetări şi proiectări s-au implicat în realizarea drumului, iar două regimente de genişti au fost executanţii cei care au dus, de fapt, greul.

„La începutul anului 1973 se execută o a doua mare manevră de forţe, primul regiment ce începuse lucrările în martie 1970 se retrage pe valea pârâului Capra, iar pe conturul lacului Vidraru e adusă o nouă unitate de geniu comandată de colonelul Gheorghe Buzatu (ulterior, în faza finală – 1974 de către locotenent-colonelul Mircea Dospinescu)”, mai scrie Nicolae Mazilu.

Uriaşele eforturi tehnice şi materiale făcute pe şantierele Transfăgărăşanului sunt greu de imaginat. Mai bine de jumătate din cei 100 de kilometri ai drumului au fost dăltuiţi în stâncă de militari, în buza prăpăstiilor, în condiţii cumplit de grele, pe arşiţă, ploaie, zăpadă, frig, viscol, viitură, avalanşe, după cum povesteşte Nicolae Mazilu, autorul „Enigmei Transfăgărăşanului”.

În primă fază, Transfăgărășanul ar fi trebuit să aibă o singură bandă de circulație, dar mai apoi, în anul 1971, s-a revenit asupra proiectului și s-a hotărât lărgirea sa. Proiectul în sine a fost unul extrem de dificil de executat, în condițiile în care, în mod normal, muncitorii și soldații mobilizați nu ar fi putut să lucreze mai mult de cinci luni pe an. Timpul scurt de execuție cerut de autorități a făcut ca normele de securitate să fie însă, adeseori, încălcate. Tocmai de aceea, construirea șoselei a implicat și pierderi de vieți omenești.

„Aproape 40 de morţi şi încă pe atâţia răniţi au constituit jertfa de sânge pentru îmblânzirea acestui balaur uriaş! (…) Pentru noi, constructorii, Transfăgărăşanul a însemnat, pe lângă afirmarea noastră ca specialişti, şi cea mai mare încleştare fizică şi nervoasă din viaţa noastră. Am fost ca în război!”, scrie Nicolae Mazilu în memoriile sale.

În memoria celor care au trudit construind Transfăgărășanul au fost ridicate două monumente: la cota 1.200 se află “Poarta Geniștilor”, în vreme ce la cota 1.600 se găsește „Poarta Întâlnirii”, denumită astfel după ce, în vara anului 1971, acolo s-au întâlnit două subunități de geniu care primiseră misiunea de a deschide șoseaua din sensuri opuse. În 1974 drumul a fost inaugurat cu fast, dar asfaltarea sa integrală avea să mai dureze încă șase ani.

Citește și:
Misterul Tunelului Izvor din Carpați, lung de 6 km în care sunt ascunse un vagon cu o locomotivă și scheletele a o sută de oameni

Dacă statisticile oficiale se rezumă la cei 40 de militari striviţi sub stânci, prăbuşiti în hăuri ori surprinşi de avalanşe, neoficial se spune că bilanţul ar fi fost de ordinul a sutelor de vieţi.

Cifrele legate de construirea Transfăgărășanului sunt impresionante și evocă dificultatea extremă a realizării unei șosele montane de o asemenea anvergură. În doar patru ani, constructorii au spart efectiv în stâncă 92 de kilometri de drum. Au fost deplasate nu mai puțin de 3 milioane de tone de rocă, geniștii folosind pe parcursul operațiunilor 6520 de tone de dinamită! Transfăgărășanul cuprinde încă cel mai lung tunel rutier din România. Este vorba despre Capra-Bâlea, cunoscut și ca “Pasul Bâlea”, care se întinde pe o distanță de 884 de metri și a fost construit în anul 1972. Pentru a fi executat, echipele care au lucrat acolo au dislocat peste 41.000 de metri cubi de stâncă, utilizând în acest sens 20 de tone de dinamită. Au mai fost utilizate pentru amenajarea sa, printre altele, 3.500 de tone de ciment, 130 de tone de plase sudate și 4.100 de tone de țeavă. Urmăriți mai jos un documentar de excepție pe marginea acestui subiect.

Surse: Adevarul.ro   crystalivc.wordpress.com

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister