Connect with us

Istorie

Călătoria legendară a românului care a făcut ocolul Pământului în costum popular și opinci. Singurul om din lume care a parcurs pe jos 100.000 de km, Dumitru Dan

Published

on

Inspirat din celebra carte a lui Julles Verne, „Ocolulul pământului în 80 de zile”, Dumitru Dan, un român necunoscut  face, cu resurse proprii, o remarcabilă călătorie de ocolire a pământului pe jos, pe o distanța de 100.000 de kilometri.

Născut pe 14 iulie, în anul morţii lui Eminescu, (1889) şi a trăit până în 1979, fiind cunoscut în lume pentru faptul că a înconjurat-o… pe jos. O călătorie ca o legendă, cu tovarăși morți prin colțurile îndepărtate ale pământului şi cu cântece populare purtate de-a latul lumii.

În anul 1910, Touring Club de France oferea un premiu de 100.000 de franci omului sau echipei care ar fi reușit să înconjoare lumea pe jos, cu mijloace financiare proprii. Studenţii români de la Sorbona Dumitru Dan, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu s-au hotărât să participe. Neavând banii pentru un aşa drum lung, ei învaţă mii de cântece populare, urmând să-şi asigure banii necesari pe parcursul drumului din mici reprezentații. S-au pregătit de drum timp de doi ani, întorcându-se în ţară şi parcurgând zilnic 45 km în toate condițiile de teren şi de anotimpuri, învățând geografie, medicină şi limbi străine.

Au plecat toţi patru şi câinele Harap, iar la 17 iulie 1911 au ajuns la Bombay, în India, unde rajahul îi invită la masă în palatul său. După o masă copioasă în stil indian, lui Alexandru Pascu i se face rău, este dus la spital, unde moare din cauza unei intoxicaţii cu opiu.

După doi ani, ceilalţi trei români şi câinele lor credincios ajung în China, dar a fost rândul lui George Negreanu să dea tribut muntelui, căzând într-o prăpastie înfricoşătoare. A murit în câteva ore, deşi colegii au reuşit să-l transporte într-un hamac la un spital dintr-o mică localitate.

În ianuarie 1915, Dumitru Dan şi Paul Pârvu ajunseseră în Statele Unite ale Americii, la Florida. După un drum extraordinar de anevoios, de mii şi mii de kilometri, prin China, Siberia, apoi prin cumplita Alaska, rănile de la picioarele lui Paul Pârvu îl opresc din drum. Este internat în spital şi când îi devine clar că timpul lui s-a scurs şi nu mai poate duce călătoria la bun sfârşit, îşi ia rămas-bun de la Dumitru printr-un soi de „testament” de suflet, spunându-i că nu trebuie să se creadă că românii n-au fost în stare să ducă încercarea până la capăt şi va trebui să facă restul drumului singur. Îl mai roagă să-i lase lui câinele, ca să nu moară singur. Într-adevăr, după puţin timp picioarele i-au fost amputate şi Pârvu s-a stins, dar Dumitru Dan a mers mai departe de unul singur.

Însă Primul Război Mondial l-a silit să oprească drumul, dar visul de a reuşi în călătoria vieţii lui şi a prietenilor plecaţi între timp într-o mult mai lungă călătorie nu s-a stins. A reluat călătoria în anul 1923 şi a reuşit să o încheie cu bine, primind premiul, devalorizat între timp, de 100.000 de franci.

După primirea premiului, în 1923, în capitala Franţei, revenit în ţară, de-acum profesor de geografie, Dumitru Dan a devenit un neobosit conferenţiar, obţinând şi în acest domeniu un record: prezenţa de peste 2.000 de ori în mijlocul ascultătorilor din diferite localităţi rurale sau urbane ale României, unde a vorbit despre „excursia” sa şi a prietenilor săi.

La Bucureşti, la doi paşi de kilometrul zero, în curtea Muzeului Şuţu, aproape în fiecare week-end, la târgul anticarilor şi colecţionarilor, un bătrân venea mereu cu ceea ce mai rămăsese din marea lui colecţie de scrisori şi autografe de personalităţi trecute ale României.

Lună după lună, numărul acestora scădea, pe măsura nevoilor mereu mai mari ale colecţionarului în vârstă, care reducea preţurile de vânzare. Cu toate acestea şi în ciuda „promovării” realizate de colecţionar, cu multe explicaţii despre călătorie, pierderi, performanţă, toate scrise citeţ, cu negru, sublinieri şi majuscule pe un carton A4, printre ultimele rămase, neatrăgând atenţia nimănui, erau câteva înscrisuri olografe şi pliante ale unui anonim: Dumitru Dan, primul globe-trotter român, singurul din lume care a parcurs pe jos 100.000 de km, între anii 1910-1916, de-a lungul şi de-a latul pământului, ispravă pentru care a primit titlul de „campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos” şi a fost înscris în Guiness Book of World Recordsîn 1985.

Citește și:
Desi ai crezut in ele mult timp, acestea s-au dovedit a fi minciuni. Miturile istorice in care n-ar trebui sa mai crezi

Pe o listă a marilor călători, exploratori şi descoperitori de lumi noi, primele locuri sunt în unanimitate rezervate (chiar monopolizate) pe drept de nume sonore şi cu rezonanţă universală, precum cele ale lui Marco Polo, Fernando Magellan, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, cu toţii aparţinând unor state cu mari posesiuni coloniale la vremea respectivă, implicit mari puteri maritime.

Citește și:
La peste un sfert de secol de la finalul războiului, arheologii ruși au scos la suprafață un tanc. Înauntru se aflau rămășitele tanchistului alături de lucrurile personale. Printre ele o scrisoare impresionantă

Pe o listă a marilor călători, exploratori şi descoperitori de lumi noi, primele locuri sunt în unanimitate rezervate (chiar monopolizate) pe drept de nume sonore şi cu rezonanţă universală, precum cele ale lui Marco Polo, Fernando Magellan, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, cu toţii aparţinând unor state cu mari posesiuni coloniale la vremea respectivă, implicit mari puteri maritime. Pe această listă, Dumitru Dan cu siguranţă că nu şi-ar afla locul decât printr-un exacerbat patriotism naţional sau chiar balcanic, deşi este greu de crezut că ecoul acelei fascinante călătorii a depăşit graniţele României;şi orice comparaţie cu anterioarele nume ilustre şi cu altele asemenea nu şi-ar avea rostul. Anvergura călătoriilor, scopul, suportul lor financiar şi material din partea statului nu ar avea sorţi de izbândă în nicio alăturare cu o călătorie în bună măsură solitară, cu mijloace proprii şi cu un unic scop, cel de întrecere, de concurs sportiv.

În 1979, Dumitru Dan, singurul român care a înconjurat lumea pe jos în costum popular şi opinci, a murit şi a fost înmormântat în Cimitirul Eroilor din Buzău.

Povestea sa impresionantă a fost reconstituită de muzeografa Mădălina Oprea la Buzău, unde a trăit Dumitru Dan, în expoziția cu caracter permanent ”Ocolul lumii pe jos. Povestea celor 497 perechi de opinci” (Muzeul Județean Buzău).

Grație demersurilor făcute de profesorul Silviu Neguț, performanța lui Dumitru Dan a fost omologată în ”Cartea Recordurilor” în 1985. Silviu Neguț l-a cunoscut personal și a purtat o bogată corespondență, iar în expoziția de la Buzău se află câteva obiecte și scrisori donate de el. Recent, mai mulți porfesori universitari l-au evocat la Buzău, mormântul lui Dumitru Dan aflându-se în Cimitirul Eroilor. La eveniment a participat și strănepotul exploratorului, Gheorghe Dan, profesor de marketing la Universitatea din Constanța. Nu ocoliți, așadar, Muzeul Județean Buzău, aveți ce vedea!

Surse: ziarullumina.ro; historia.ro; leviathan.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Diverse

Camera de Chihlimbar – una dintre marile enigme ale istoriei

Published

on

By

Creată în secolul al XVIII-lea, Camera de Chihlimbar a fost considerată cea de-a opta minune a lumii. După un timp, această cameră a devenit perla Palatului Ekaterinei din Petersburg. În timpul celui de Doilea Război Mondial, ea a dispărut într-un mod misterios. Există diferite versiuni referitoare la acest caz.

Autorul primului proiect al Camerei de Chihlimbar este Andreas Schlüter, arhitectul principal de la curtea lui Frederick I. Lui Schlter i-a venit ideea de a folosi, la decorarea cabinetului, panouri de chihlimbar, care până atunci nu au fost folosite în acest scop. Pentru prelucrarea chihlimbarului, era nevoie de un specialist. Acesta a fost danezul Volfram. La un moment dat, însă, Schlüter şi Volfram au fost înlăturaţi de la lucrări, deoarece capriciosul Frederick William a vrut să i se creeze un birou de chihlimbar în alt castel. Camera a rămas fără întrebuinţare, dar zvonul despre ea a ajuns la Petru I.

Ţarul a hotărât să achiziţioneze această cameră, pentru a o folosi drept Cameră de Curiozităţi, şi a reuşit s-o obţină. Din diverse motive, în procesul transportării acesteia, au fost pierdute unele piese; de aceea, în timpul vieţii lui Petru, camera nu a putut fi instalată. Ulterior, împărăteasa Elizaveta Petrovna i-a poruncit să facă acest lucru arhitectului Rastrelli, care a transformat acel cabinet în celebra Cameră de Chihlimbar. Ea a devenit mai luxoasă, fiind numită pe bună dreptate „a opta minune a lumii”. Cu timpul, chihlimbarul a început să se deterioreze. Din ce motiv? Poate că din cauza schimbărilor de temperatură.

O restaurare de proporţii se planifica pentru anul 1941, dar războiul a împiedicat realizarea acestor planuri. La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, relicvele de muzeu din Palatul Ekaterinei au fost evacuate în Novosibirsk, dar Camera de Chihlimbar au hotărât să n-o atingă, aceasta fiind foarte fragilă, şi au conservat-o. Panourile au fost acoperite, mai întâi, cu hârtie, apoi cu tifon şi cu vată. Aceasta a fost o greşeală fatală a autorităţilor, care a determinat soarta de mai departe a capodoperei. Hitleriştii, jefuind Palatul Ekaterinei, au luat şi Camera de Chihlimbar. Din 1942 până în primăvara lui 1944, camera a fost expusă în Castelul Regelui din Knigsberg. Apoi, din cauza bombardării de către aviaţia engleză a palatului, acolo s-a declanşat un incendiu, dar se consideră că panourile nu au suferit în urma acestuia; ele au fost împachetate şi ascunse în subsolurile castelului, păstrându-se acolo până la asedierea oraşului de către trupele sovietice.

După război, a început căutarea panourilor, dar fără rezultat. Savanţii au emis ipoteza că neobişnuita Cameră de Chihlimbar a ars, pur şi simplu, în ruinele castelului din Knigsberg. Alţii cred că ea nu a suferit din cauza incendiului. Acum, cercetătorii emit o mulţime de ipoteze în privinţa locului unde se află: de la Knigsberg până la Coburg, de la minele de sare din Germania de Est până la depozitele secrete şi seifurile bancare americane.

S-a presupus chiar că dispăruta Cameră de Chihlimbar se afla, pe vaporul „William Gustloff”, scufundat de Marinescu, sau pe crucişătorul „Prinţul Eugen”, cu toate că unii martori afirmă că, în ajunul asedierii oraşului Knigsberg, au văzut în subsoluri 30 de lăzi în care se aflau panourile de chihlimbar. Poate că ele nici nu au fost luate de acolo. Dacă e aşa, atunci camera poate fi considerată pierdută, deoarece chihlimbarul nu ar fi rezistat prea mult în condiţiile de sub pământ. Dar dacă ea a fost totuşi evacuată, fără îndoială că se află în depozitele secrete ale Austriei, Poloniei sau Cehiei. Şi în acest caz, camera poate fi considerată pierdută.

Mai există o versiune, destul de surprinzătoare. Conform acesteia, Camera de Chihlimbar a fost găsită de către unităţile speciale ale Armatei americane, care căutau obiectele de artă răpite de nazişti. Apoi, ea a fost transportată în secret în S.U.A. Există mărturii că în anii 90 ai secolului trecut acolo au început să apară, în diferite locuri, obiecte pe care cercetătorii le consideră fragmente autentice din Camera de Chihlimbar. Dar dacă fasciştii au reuşit să transporte camera în America de Sud? Poate că acolo trebuie căutată?

Citește și:
In secret, Stalin a vrut să creeze o armată de umanoizi, cu o forță superioară omului de rând, dar cu creier subdezvoltat. A cerut încrucișarea om-maimuță

Cel mai probabil totuşi este faptul că hitleriştii au reuşit să transporte din ţară doar fragmente din ea, pentru că, întreagă, ea era netransportabilă, din cauza fragilităţii, cu atât mai mult cu cât deja începuse să se deterioreze în subsolurile castelului din Knigsberg. Şi totuşi capodopera nu a fost lăsată să dispară cu totul. În ultimii ani, specialiştii ruşi au depus eforturi în vederea reconstituirii comorii pierdute. Către 31 mai 2003, data când Sankt-Petersburgul a marcat 300 de ani de la infiinţare, Camera de Chihlimbar a fost reconstruită în totalitate din chihlimbar de Kaliningrad. Azi, acest monument de artă cu o istorie plină de mistere poate fi văzut de către toţi vizitatorii Palatului Ekaterina din Sankt-Petersburg.

Surse: descopera.ro; efemeride.ro

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Istorie

Cuibul vulturilor – locul secret al celui mai crud dictator

Published

on

By

Adolf Hitler, unul dintre cele mai controversate personaje din istorie, obişnuia să vină ca turist în satul de munte Obersalzberg, situat la o altitudine de 1200 m, la aproximativ 19 km de Salzburg. Fascinat de peisaj, şi-a cumpărat, în această zonă, o proprietate care avea să poarte numele de Berghof şi care avea să devină cartierul său de rezidenţă şi al altor lideri nazişti.

Reşedinţa din Berghof, clădirea din care Hitler a condus Germania mulţi ani, a fost distrusă în bombardamentul din 1945, lăsand în urma ei doar câteva pietre ca amintire, iar la câteva zeci de metri distanţă, s-a construit un hotel luxos, despre care mulţi nemţi spun că „nu se încadrează cu peisajul”. S-a luat decizia de a fi distrusă în totalitate, de teamă ca acest loc să nu devină loc de pelerinaj pentru admiratorii dictatorului.

Printre musafirii primiţi în acest loc s-au numărat, la data de 24 noiembrie 1938, şi Regele Carol al II-lea  şi fiul său, Mihai.

Din cartierul de rezidenţă de la Berghof a ramas complexul de bunkere, construite în munte, special pentru dictator în cazul în care acesta ar fi fost atacat. Un oraş subteran cu birouri, locuinţe, restaurante şi săli de şedinţă erau pregătite pentru a-i fi casă dictatorului. Însă dictatorul devenise atât de maniac şi paranoic încât suferea de claustrofobie şi nu-şi găsea niciodată locul perfect şi sigur, în cazul unui bombardament. Ca o ironie a sorţii, acest sistem de bunkere, a salvat vieţile a peste 1000 de localnici care s-au ascuns aici în timpul bombardamentelor din mai 1945, şi nu ale naziştilor.

Cuibul Vulturilor sau „Kehlsteinhaus” în germană, este o construcţie din piatră numită de dictator „casa de ceai” şi se află la o altitudine impresionantă… 1834 m! Această casă a fost un cadou din partea secretarului Martin Bormann pentru Adolf Hitler la împlinirea vârstei de 50 de ani. Construcţia a fost realizată cu muncitori evrei, unii dintre ei pierzându-şi viaţa din cauza  altitudinii înalte la care se desfăşurau lucrările. Atât drumul de acces cât şi cabana au fost inaugurate de ziua dictatorului, pe 20 aprilie 1939.

De aici, se trece prin tunelul lung de 124 m placat cu granit şi luminat care duce la liftul ce funcţionează în stare originală de mai bine de 70 de ani. Interiorul liftului este căptuşit cu un înveliş metalic auriu şi placat cu oglinzi veneţiene, încap lejer 50 de persoane.

Drumul de acces şi complexul de bunkere sunt închise între lunile octombrie şi începutul lunii mai, din cauza avalanşelor şi masivelor căderi de zăpadă. De preferat ar fi o zi însorită pentru a putea cuprinde cu privirea toată Austria şi Germania.

Citește și:
La peste un sfert de secol de la finalul războiului, arheologii ruși au scos la suprafață un tanc. Înauntru se aflau rămășitele tanchistului alături de lucrurile personale. Printre ele o scrisoare impresionantă

Mulţi istorici spun că Hitler nu a prea folosit această casă, însă tot aceştia spun că de fiecare dată când venea aici, punea la cale ceva rău. Ca şi cum altitudinea îi oferea o putere imensă de distrugere a celor mici, o sete de putere şi control nemaivazută. Spunea mereu că-i place locul acesta pentru că de aici vede toată Bavaria, lucru ce-i oferea o satisfacţie maximă.

Sursa: citygirltrip.wordpress.com

Dacă vă plac articolele noastre și vreți sa vă ținem la curent cu cele mai recente noutăți, puteți seta sa primiți actualizările noastre în newsfeed-ul dvs de Facebook. Vă recomandam sa dați LIKE paginii noastre de Facebook AICI , apoi să apăsați pe Urmărește și sa selectați opțiunea 'Vezi mai întâi' , ca în poza de mai jos.
Citește mai departe>>

Articole recente

Facebook

Cele mai citite articole de astăzi

Copyright © 2018*stiinta-mister.ro* Unele drepturi rezervate Stiinta si Mister este un site ce va propune sa parcurgeți articole, speram noi interesante, din toate domeniile științei, sa aflați lucruri pe care nimeni nu vi le-a spus pana acum si astfel sa va lărgiți cat mai mult domeniul cunoașterii. Sub sloganul celebrului EInstein, "Cea mai frumoasă şi mai profundă trăire omenească este misterul, vă invităm să intrați în această lume necunoscută multora dintre noi. Pentru eventuale idei, sugestii și de ce nu critici vă invităm să ne lăsați mesajele dumneavoastră la contact@stiinta-mister.ro De asemenea puteți accesa si pagina noastre de Facebook www.facebook.com/stiintasimister